Coincidenţa face să fi recitit romanul lui Ian McEwan Câinii negri (în traducerea lui Virgil Stanciu de la Polirom, 2006) la nici o lună de la înscrierea pe Lista Patrimoniului Mondial al UNESCO a platourilor înalte (les causses) din Languedoc, împânzite de dolmeni preistorici, singura regiune din Franţa în care se păstrează aproape intacte tradiţiile pastorale.
Vă veţi întreba ce legătură este între romanul unui englez şi străvechea pastoralitate de la poalele Munţilor Cevennes. În romanul lui Ian McEwan există o descriere minuţioasă a locurilor cu pricina, care sunt un fel de centru simbolic al acţiunii. Dar nu despre această coincidenţă mi-am propus să scriu, ci despre cu totul altceva. Coincidenţa mi-a oferit doar un mod de a începe.
Ian McEwan este un romancier interesat de predecesorii săi, englezi sau nu. Câinii negri abundă în referinţele şi citatele cele mai variate. Unul din mottourile romanului, de exemplu, este din Marsilio Ficino, renascentistul italian din secolul XV pe care îl evocă atât de pitoresc Odobescu în Istoria arheologiei. Ceea ce m-a surprins este absenţa referinţei la un scriitor englez căruia Ian McEwan, şi nu doar el dintre contemporani, îi datorează enorm în privinţa construcţiei romanului. E vorba de Aldous Huxley. Cel puţin două lucruri se cad reamintite.
Cel dintâi este renunţarea la stricta cronologie a evenimentelor caracteristică romanului realist al secolului XIX. Se ştie că acesta urma un model, aşa-zicând, biografist, în sensul că înfăţişa viaţa unui personaj de la naştere la moarte, fie şi prin focalizare pe o anumită perioadă, dar care era o verigă dintr-un lanţ de evenimente biografice. De la Roşu şi Negru la Anna Karenina, acesta era procedeul narativ aproape exclusiv. Ruptura de maniera cu pricina este opera romancierilor secolului XX. În romanul Orb prin Gaza al lui Aldous Huxley din 1936, ruptura are
