Într-o zi de iarnă cu zăpadă şi pomi fantomatici în cartierul Cotroceni, fiul meu de 10 ani vine acasă, plin de zăpadă pe căciuliţă şi fular, cu obrajii îmbujoraţi şi o privire intrigată şi, aproape în lacrimi, se apropie de calculatorul la care lucram pentru doctorat şi mă întreabă: mamă, de ce noi nu avem aşa mulţi bani, dacă tu ai învăţat atâta? (...)

Într-o zi de iarnă cu zăpadă şi pomi fantomatici în cartierul Cotroceni, fiul meu de 10 ani vine acasă, plin de zăpadă pe căciuliţă şi fular, cu obrajii îmbujoraţi şi o privire intrigată şi, aproape în lacrimi, se apropie de calculatorul la care lucram pentru doctorat şi mă întreabă: mamă, de ce noi nu avem aşa mulţi bani, dacă tu ai învăţat atâta? Am căzut pe gânduri, adânc, profund, cu mâhnirea de examen picat, şi o înţelegere ascuţită şi nemiloasă m-a străfulgerat urât şi mi-a relevat definitiv faptul că nu sunt singură pe lume şi că toate lucrurile pe care eu le fac, bine sau rău, se răsfrâng cumva şi asupra familiei mele. Nu, nu asta voisem şi nici să repar starea mizerabilă de lucruri nu voiam, de fapt. Cum aş fi putut să îi explic copilului că nu cantitatea de şcoală contează acum, în vremurile noastre, ci isteţimea şi puterea de orientare, relaţiile bine puse şi adaptabilitatea la nunţi, botezuri şi în general cumetrii, cu sau fără manele disimulate. Cu toată experienţa mea pedagogică de 13 ani, nu aş fi ştiut să îl învăţ cum să fie băiat „deştept“ fiindcă eu nu am fost niciodată o fată „deşteaptă“. Şi la examenul versatilităţii într-o societate în degradare picasem indubitabil şi măreţ! Trăiam într-o ţară în care, ca tânăr, speram şi simţeam că puteam face orice, dar care, în timp, îmi devenise tot mai străină şi mai ostilă şi pe care nu o mai înţelegeam. Cu un sistem de valori inversat, cu oameni de calitate care se zbăteau să se adapteze chiar cu preţul ultim al schimbării cin