Zi de zi, ceas de ceas şi-n proporţie de masă folosim, cu o siguranţă neclintită, fără să ne tresară un muşchi pe faţă, termeni a căror definiţie n-am verificat-o niciodată. Dacă am face-o, am constata încurcaţi că, în destule cazuri, această definiţie nu există. Mai exact, nu există o definiţie pe care toată lumea s-o recunoască. Sunt drăguţele lucruri cu care suntem de-acord că nu suntem de-acord.

Cazul cel mai răspândit, cu proporţii endemice, este cel al împărţirii scenei politice în stânga dreapta şi centru, cu simpatice nuanţe intermediare: centru-stânga, centru-dreapta. Mai mult, în România funcţionează de ceva vreme o uniune stânga-dreapta, închizând astfel tabela de marcaj: nu mai există variante de combinaţii.

Pentru cei care nu sunt de stânga, stânga înseamnă comunism sau ceva pe-acolo. Pentru cei aparţinând acestei zone politice, stânga înseamnă ceva legat de statul social - dar cum şi cât, puţini ar îndrăzni să se aventureze a explica.

Pentru cei care nu sunt de dreapta, dreapta înseamnă burghezo-moşierii care vor să sugă sângele poporului. Simpatizanţii dreptei vorbesc despre libera concurenţă, fiscalitate relaxată, încurajarea iniţiativei private şi alte asemenea lucruri pe care nu e sigur că le înţeleg măcar ei.

Problema începe să se complice în momentul în care constaţi că un partid poate fi de stânga în opiniile sale sociale - pledând aşadar pentru reducerea diferenţelor între clasele sociale - dar de dreapta din punct de vedere etnic, având rezerve sau chiar opunându-se deschis ca toate neamurile să aibă aceleaşi drepturi. Aşa a putut să apară Partidul Naţional-Socialist al lui Hitler, iar comunismul să aibă o variantă naţionalistă şi una internaţionalistă.

Dar să lăsăm istoria. Contemporaneitatea ne bagă de tot în ceaţă atunci când încerci să împarţi partidele după schema stânga-dreapta, căci liberalii, la noi, se rev