Dacă nu era cu totul limpede de la primele volume, începând cu Sunt o babă comunistă! a devenit foarte clar că miza lui Dan Lungu nu mai e literatura în sine, aşa cum am fost obişnuiţi într-o tradiţie dominată de autonomia esteticului, ci comunicarea cu o masă cât mai largă de cititori. Fapt care a stabilit, într-un fel, atât ritmul (autorul publică la doi ani câte un volum), cât şi modalitatea de construcţie a romanelor. În locul tematizărilor complexe şi a psihologiilor abisale, Dan Lungu propune, în toate cărţile sale, meditaţii când serioase, când parodice - redactate într-un stil lejer, însă îngrijit - cu privire la tipologii umane dintre cele mai banale. Ceea ce-l ajută, de altfel, pe prozator să nu alunece decât rareori în clişeu nu e capacitatea de analiză a unor situaţii individuale, cât forţa ieşită din comun de a sesiza - şi de a prinde în formule pregnante - cele mai colorate stereotipii ale cotidianului românesc din ultimii douăzeci de ani. Atât de pregnantă e această forţă, încât nu-i exagerat să se spună că, luate în totalitate, romanele lui Dan Lungu alcătuiesc cea mai expresivă culegere de "folclor urban" recent. Ce-i drept, ca orice "culegător" respectabil, Dan Lungu are capacitatea de a transforma - nu pur şi simplu de a transcrie - cele mai clişeistice situaţii sau limbaje ale societăţii româneşti de azi. Puţin s-a observat, deşi era evident încă din Raiul găinilor sau din Băieţi de gaşcă, că prozatorul ieşean e, mai degrabă decât un realist get-beget, un "estet" al cotidianului. Într-atât sunt de surprinzătoare asociaţiile spontane ale Realului identificate de ochiul ager al prozatorului, încât, deşi nu se depăşeşte nicăieri cadrul cel mai strict al realităţii, limba lui Dan Lungu pare un produs fantasmatic.

Nu face excepţie de la această formulă nici cel mai recent roman, În iad toate becurile sunt arse (Polirom, 2011). Cartea nu e înt