Prestigiul pielii deschise la culoare s-a erodat încet, dar sigur. Locul femeii palide şi fragile a fost ocupat de cea cu un ten mai mult sau mai puţin ciocolatiu, considerat mai atractiv, mai sănătos şi caracteristic unui statut social special.

Femeile cu pielea albă au încetat să mai fie modelul suprem de frumuseţe abia în timpurile moderne. Astăzi, în ţările occidentale, persoanele cu tenul mai închis sunt asociate cu mişcarea în aer liber, cu o viaţă sportivă şi sănătoasă, fiind, cu alte cuvinte, clasate în rândul celor avuţi, care-şi permit să-şi petreacă timpul distrându-se, pe când persoanele cu pielea palidă sunt asociate cu viaţa în spaţiile închise ale birourilor.

Preţul înfrumuseţării: otrăvirea

Nu a fost întotdeauna aşa. Pielea deschisă la culoare a fost considerată secole de-a rândul însemnul nobleţii. Aristocraţii îşi petreceau cea mai mare parte a timpului în spaţii ferite de razele soarelui şi ţineau mult la albeaţa pielii lor. Când ieşeau din casă aveau grijă să poarte haine lungi, mănuşi şi umbrele pentru ca nu cumva razele soarelui să le strice paloarea tenului, însemn al statutului de nobil, care, în mijlocul grădinilor sale răcorite de fântâni arteziene, era protejat de dogoarea soarelui şi de asprimea vântului. Cei care munceau pământul nu aveau însă cum să se ferească, aşa că se puteau deosebi uşor de nobili prin tenul mai bronzat.

Pielea albă, cât mai albă, era la modă, asociată fiind cu sănătatea şi poziţia socială înaltă. Cum însă nu toate doamnele şi domnişoarele erau dăruite de natură cu un ten palid, soluţia părea a fi folosirea cremelor şi a pudrelor care înălbeau faţa şi pielea expusă de pe piept, mâini şi umeri. În Evul Mediu, femeile foloseau nenumărate pomezi pentru albirea tenului în încercarea disperată de a rămâne frumoase. Paloarea era asociată cu tinereţea, deci cu virginitatea. Nu te putea