Săptămânal găsiţi aici o personalitate care scrie despre cărţile pe care le consideră fundamentale. Astăzi este rândul scriitorului Radu Paraschivescu.
După ce am citit la întâmplare şi anarhic, mi-am descoperit preferinţele în literatură: romanul comic englez şi cel sud-american. În copilărie, am ieşit cu greu din poveşti şi apoi mi-au trebuit ani buni până m-am desprins de Dumas, Féval, Zévaco, Ponson du Terail.
„Nu iaşte alta mai frumoasă şi mai de folos în toată viaţa omului zăbavă decât cetitul cărţilor?" Posibil, dar n-aveam de unde s-o ştiu la 6 ani, vârsta primei buchiseli. Şi nici nu puteam să întrevăd atunci, în frăgezimea unei copilării ordonate în jurul mingii şi al gârlei, condiţia cititorului, parazit răsfăţat al atâtor şi-atâtor vieţi închipuite. Bănuiam difuz taina câmpului alb cu oi negre, însă nu eram echipat pentru desluşirea ei. Îmi trebuia ceva - o strategie de captatio, un imbold fără iz pedagogic, un brânci complice. Crescusem în prejudecata rurală că un copil care-şi petrece timpul citind e un rateu biologic sau în orice caz are o hibă greu de acceptat.
Contractarea microbului
Situaţia se schimba când, întors la Bucureşti după lunile de bătut mingea pe maidanele Lugojului, mă trezeam flancat de pereţii cu cărţi ai părinţilor. De ce-ar colecţiona cineva cărţi în loc de fluturi, insigne sau capace?, mă întrebam intrigat. Ce se afla în captivitatea sobră a coperţilor? Mister. Am început prin tatonări sfioase şi într-un an am contractat microbul.
Contaminarea s-a produs atât de puternic, încât am ajuns redactor de carte şi mă pregătesc de aniversarea a două decenii în această postură. Ce-am citit la început? Poveşti, ca tot copilul. Nu era vorba de escapism, fireşte, ci de dorinţa de-a pătrunde în vârtejul unor aventuri pe care viaţa de zi cu zi nu putea să mi le ofere. Fascinaţia a sosit pe aripile/ paginile unu
