Dacă cumva căutaţi cărţi noi de vară. (Apropo, Geoff Dyer alege în ultimul Newsweek drept cea mai tare lectură de vacanţă din toate timpurile o carte a lui E.M.Cioran). Să revenim la Murakami:

1Q84 merită să fie un bestseller. A vândut în Japonia câteva sute de mii în primele săptămâni. Haruki Murakami e unul dintre acei autori (foarte rari) bine vânduţi pe merit. Mijloace simple, naraţiuni cristaline (asta atunci când le ies cărţile, uneori mai dau şi ei greş, iar Haruki Murakami a furnizat şi decepţii, nici o grijă), personaje memorabile, pic de orgoliu. Ambiguitatea artistică, stilul sunt puse la picioarele mele, ale cititorului. Ştiu că e ipocrit, că scriitorii nu sunt decât megalomani camuflaţi în diverse forme care vor să-ţi „cumpere” forme de veneraţie. Dar unora le iese.

Cultura pop stăpânită la perfecţie, ăsta e unul dintre secrete. Şi nu prin referinţe sufocante, ci prin linii ferme – credinţa în ambalajul de efect, în găselniţa simplă purtătoare de mesaj complex, total. Murakami nu crede în biserici ale literaturii, crede în pop.

În 1Q84 se duc două poveşti paralele care apoi încep să se tot întretaie, una a asasinei de lux Aomame, cealaltă a unui prof de mate cu ambiţii de scriitor, Tengo. (Mai mereu la Murakami, veţi găsi cuplul geek – femeie fatală). Q-ul din titlu este „9” în pronunţie japoneză („kew”), dar şi indicatorul principal al unor lumi paralele în anul orwellian 1984.

Poveştile celor două personaje principale au ceva esenţial-murakamian: rutina. În ciuda stranietăţii unor episoade, totul se bazează pe o recurenţă atentă a ticurilor, gândurilor, reflexelor personajelor principale. Găsiţi repetate scene, fraze, situaţii. Tengo găteşte meticulos (vă veţi alege cu cîteva reţete interesante descrise minuţios), iar masajul practicat de Aomame vă va întinde şi vouă muşchii.

Trecerea din regimul jurnalistic al descrierii