A căuta cauza impasului american în privinţa creşterii plafonului datoriei publice în politica domestică americană este o abordare cel puţin lacunară. Cum se face că atât de fundamentaliştii - şi nu doar din punct de vedere economic - militanţi ai Tea Party Movement nu au descoperit decât acum, la aproape 100 de ani de la momentul promovării sale, caracterul nesănătos al creşterii continue a plafonului datoriei. Căci este pentru prima dată după 1917 când acest subiect provoacă o asemenea reacţie. Căci în 1917, atunci când SUA se pregătea să intre în Primul Război Mondial s-a stabilit prin Second Liberty Bond Act pentru prima dată un plafon al datoriei publice care se ridica atunci la 43 miliarde de dolari. Această legislaţie permite Trezoreriei americane să finanţeze efortul de război fără să mai aştepte aprobarea prealabilă a Congresului.

Tot în pragul unui război, de data aceasta cel de-al Doilea Război Mondial, în anul 1939 a apărut plafonul datoriei publice în forma pe care o cunoaşte şi astăzi. Acesta cuprinde întreaga datorie publică asumată de guvernul federal, inclusiv obligaţiunile. Prin acest mecanism Trezoreria americană ajungea să gestioneze datoria publică aşa cum considera de cuviinţă atâta timp cât plafonul de 45 miliarde dolari nu este depăşit. Iar suma va creşte după aceea continuu, odată cu creşterea cheltuielilor de război ajungând la 300 miliarde de dolari în 1945. După război, limita datoriei a fost redusă la 275 miliarde de dolari. Acest plafon a fost menţinut şi în timpul războiului din Coreea, finanţat în cea mai mare măsură din creşterea taxelor, pentru a fi revizuit în creştere în 1962. După aceea, plafonul datoriei a fost reevaluat în creştere de 74 de ori. Iar această tendinţă s-a accentuat în anii 2000 (zece creşteri succesive ale plafonului datoriei publice), în special din cauza aventurilor militare din Afganistan şi Irak pe care