De obicei, nu mă dau în vânt după reportajele făcute de media internaţionale prin tomberoanele de gunoi ale României. Mi se par superficiale, câteodată chiar rău-intenţionate.

Jurnaliştilor de la Deutsche Welle le dau, însă, dreptate. Punctul lor de vedere este absolut rezonabil. Biserica autohtonă, ca instituţie, îşi pierde din forţă şi credibilitate, pe măsura multiplicării, la infint, a bisericii ca pseudolăcaş al sfinţeniei, ori ca explozie trufaşă, pe verticală. Oricâtă dumnezeire s-ar fi strâns în trupul chircit de boală şi muncă al enoriaşului îngenuncheat de societate şi altar, nu justifică în vreun fel faptul că un guvern alocă sute de milioane de euro pentru construirea unei catedrale megalomanice şi a unei puzderii de biserici şi bisericuţe, în paralel cu închiderea a sute de spitale şi şcoli pe motiv de reformă şi lipsă a banilor.

Alocarea unor astfel de sume nu poate fi justificată nici măcar ca investiţie. Dintre miile de biserici construite după Revoluţie - potrivit DW, în medie, cam una la două zile - multe n-au făcut decât să rezolve problema locurilor de muncă pentru numeroasele promoţii de teologi. O biserică nouă, o parohie nouă, o casă parohială nouă, pe banii comunităţii, sunt primite mereu cu pioşenie, cu cruci largi şi cu mătănii bătute în sunet sacadat de toacă. Ce primesc credincioşii la schimb? Morală creştină, prea puţin; consecinţele vreunui apel la întrajutorare, făcut de sfinţii părinţi, la vreo slujbă de seară sau de dimineaţă, în caz că vreun enoriaş a păţit un necaz - cine ştie cum; o vizită a unui preot, din sufletul lui, la casa vreunui bolnav, plătitor la cutia milei - da de unde?; o programare a vreunei întâlniri între reprezentanţii Bisericii şi cei ai statului, în contextul căreia, primii să susţină cauza "fiilor" ajunşi la capătul puterilor - nici vorbă; vreo chitanţă pentru lumânări, acatiste, pomelnice, maslu,