Poate părea incredibil, dar în inima deşertului irakian, între cer şi nisip, într-unul dintre cele mai "fierbinţi" puncte aflate în bătaia puştilor mitralieră şi a aruncătoarelor de grenade ale teroriştilor, am dat nas în nas cu un român civil care nu are nici o treabă cu războiul din jurul lui. Petrică Popescu, în vârstă de 50 de ani, nu e nici vreun specialist în militar, nici vreun super erou pregătit să intervină în situaţii critice. E doar un simplu muncitor care, ceas de ceas, îşi pune viaţa în joc, printre bombele şi gloanţele asasinilor, pentru 200 de dolari pe zi. Poate părea incredibil, dar în inima deşertului irakian, între cer şi nisip, într-unul dintre cele mai "fierbinţi" puncte aflate în bătaia puştilor mitralieră şi a aruncătoarelor de grenade ale teroriştilor, am dat nas în nas cu un român civil care nu are nici o treabă cu războiul din jurul lui. Petrică Popescu, în vârstă de 50 de ani, nu e nici vreun specialist în militar, nici vreun super erou pregătit să intervină în situaţii critice. E doar un simplu muncitor care, ceas de ceas, îşi pune viaţa în joc, printre bombele şi gloanţele asasinilor, pentru 200 de dolari pe zi.
După primii paşi pe care i-am făcut pe podul peste Eufrat, imediat cum am coborât din humvee-ul infanteriştilor Batalionului 341 "Rechinii albi" - Topraisar", am zărit printre militarii înarmaţi până în dinţi, echipaţi cu veste antiglonţ şi căşti de protecţie, un bărbat a cărui imagine părea ruptă din cu totul altă lume. Una normală, în care nu armele fac legea.
Omul, îmbracat lejer, ca de plajă, doar în pantaloni scurţi şi maiou şi încălţat cu papuci, mi-a întins mâna zâmbind cu gura până la urechi: "Petrică sunt...Ce-i cu tine p-aci?". Drept răspuns, l-am întrebat, mai în glumă, mai în serios, dacă maioul cu bretele subţiri e uniforma de război folosită împotriva gloanţelor teroriştilor sau e un accesoriu pe care îl p
