Despre oamenii de spirit am putea spune cu o doză de eroare redusă că sunt din ce în ce mai rari. Într-o lume superpolitizată şi sclavă de necontestat a banului, oamenii de spirit nu mai au căutare şi nu mai sunt adulaţi. La modă sunt bancherii, afaceriştii, angrosiştii şi retailerii, dezvoltatorii şi promoterii, brokerii şi trainerii din domeniile de vârf. Oamenii de spirit, cei care susţin prin gândirea lor şuvoiul de înţelepciune al unui popor sunt în coada topului. Ne aflăm în plină perioadă de persiflare inconştientă a meritocraţiei, singura modalitate de a aşeza societatea pe criterii valorice reale. În absenţa acestei pârghii sociale, oamenii de spirit sunt coborâţi de pe un piedestal imaginar merituos şi aruncaţi într-o „debara” de serviciu, de unde sunt scoşi foarte rar la lumină.
Un oraş cu pretenţie de staţiune
Am ieşit din Târgovişte la orele prânzului, lăsând în urmă un oraş sufocat de căldură şi părăsit de locuitori în favoarea răcorii din curţile umbroase. La 37°C maidanezii oraşului sunt aciuiţi pe sub garduri şi maşini. La ieşirea din oraş aruncăm o privire fugară spre Mânăstirea Dealu, locul unde este îngropat capul întregitorului de ţară Mihai Viteazul. Cu Dealu Mânăstirii încep Subcarpaţii Munteniei, care ne însoţesc cu un şirag de dealuri până la intrarea în Pucioasa. Pe partea stângă, la un kilometru de şosea, curge râul Ialomiţa, mai precis ceea ce a ramas din râu după ce acesta a fost sugrumat în zona montană de mai multe baraje. De regulă, când vorbim despre o staţiune, ne imaginăm o localitate formată din vile cochete, cu străzi curate şi asfaltate, cu parcuri umbroase şi terase ospitaliere, toate aşezate aproape de malul unui lac sau unui râu, care are obligatoriu şi o faleză. Nimic din toate aceste minuni nu se regăseşte la Pucioasa. Oraşul cu pretenţie de staţiune se întinde de-a lungul unei străzi prin
