E o zi toridă de iulie în care ne facem drum cu grijă prin pădurea de pe dealurile Săratei Monteoru. În faţa noastră se aud voci. Apoi se disting clar siluetele a trei persoane. Sunt doi bărbaţi şi o femeie - toţi trecuţi de prima tinereţe.
Ne observă în spatele lor, dar nu se sinchisesc. Turiştii nu sunt o noutate în zonă aşa că nimeni nu simte nevoia să salute pe nimeni, nici măcar pe cărarea îngustă care şerpuieşte spre ceea ce pare a fi un luminiş. Cei trei înaintează cu mişcări greoaie, gâdâfind şi căinându-se. Îi urmăm. Am părăsit şoseaua care străbate staţiunea de 10 minute, la vederea unui semn discret cocoţat pe un stâlp: "La nămoluri". Ne aşteptam la o farmacie ad-hoc, dar nu la ceea ce urma să vedem.
La un moment dat, când dibuiesc câteva benzi albe şi portocalii legate de crengile copacilor, bărbaţii o iau la stânga, iar femeia la dreapta. Ne luăm după primii, care păşesc parcă mai sprinten spre luminiş. Ajungem la numai 20 de metri distanţă şi ne oprim brusc.
Aţi dat vreodată buzna peste cineva care se schimbă în cabina de probă? Dacă da, atunci veţi şti ce înseamnă să-ţi fie ruşine de ruşinea altcuiva. Când i-am văzut pe cei 10-15 bărbaţi, trecuţi de mult de prima tinereţe, goi-puşcă şi făcându-şi de treabă în bălţile cu nămol din luminişul cu pricina am vrut să facem cale-ntoarsă. Dar câţiva ne observaseră prezenţa, aşa că o retragere rapidă ar fi însemnat, pe de o parte, să ne recunoaştem vina de a le fi deranjat siesta şi, pe de altă parte, să-i stânjenim. Vinovaţi nu eram - ne aflam totuşi într-un loc public -, dar nici nu voiam să deranjăm. Aşa că am făcut singurul lucru posibil: am înaintat către ei şi le-am spus pe scurt de ce ne aflăm acolo.
Ghid de utilizare a nămolului
"Numai să nu ne filmaţi!", a reacţionat, extrem de amical, unul dintre bărbaţi. Dan Ştefan, după cum s-a recomandat, ne-a explicat cum şi de ce se
