După luni în care cearta dintre democraţii şi republicanii americani asupra ridicării plafonului de îndatorare publică a SUA a agitat o lume întreagă, părţile ajung la un compromis inevitabil: plafonul urcă, pentru a scădea la loc în următorul deceniu, rămâne de văzut în ce condiţii. Inimaginabilul spectacol a mai avut loc şi în 1995.

Într-un articol anterior, argumentam că, de fapt, circul politic referitor la ridicarea limitei de îndatorare publică din Statele Unite nu reflectă nici pe departe o situaţie atât de îngrijorătoare din punct de vedere economic precum avertizează, eronat, politicienii republicani. În speţă, majoritatea datoriei publice este susţinută de americanii de rând care au investit în diferite obligaţiuni şi bonuri emise de trezoreria federală, motiv pentru care ridicarea limitei de împrumutare nu duce la o calamitate economică. Nu am abordat atunci şi analiza chestiunii ridicării plafonului de îndatorare publică a SUA, aprins discutată în ultimele săptămâni în toată lumea, ca şi a consecinţelor (inimaginabile!) ale unui eşec federal de a-şi respecta obligaţiile sociale şi economice.

Asemănări

Criza politică actuală din Congresul american este, paradoxal, repetarea unei situaţii similare din 1995. La acea vreme, Congresul - dominat, de asemenea, de republicani şi condus de Newt Gingrich (unul dintre actualii candidaţi prezidenţiali de dreapta!) - a încercat să pună presiune pe administraţia lui Bill Clinton pentru a accepta un plan bugetar propus de politicienii republicani.

La acel moment, datoria publică se ridicase la 4,9 trilioane de dolari, iar grupul politic condus de Gingrich s-a opus vehement ridicării plafonului datoriei publice. Termenul limită a fost atins în luna octombrie a anului 1995, însă trezoreria americană, condusă de Robert Rubin (actual consilier pe probleme economice al preşedintelui O