Aşa după cum mi-am dat seama, am fost unul dintre puţinii vizitatori care m-am încumetat şi am riscat duminică, 31 iulie, să fac slalom cu maşina personală, printre gropile de la intrarea în Miercurea Niraj – dinspre Târgu-Mureş – pe un drum de aproape doi kilometri, foarte greu practicabil. De ce am făcut acel drum? Pentru a asista la Zilele Văii Nirajului care s-au desfăşurat la Miercurea Niraj, în perioada 29 iulie – 1 august a.c.

Cu o populaţie de circa 6500 de locuitori – împreună cu localităţile ce i se subordonează – Miercurea Niraj, unul din „proaspetele” oraşe mureşene, de fapt o comună ceva mai mare, a găzduit o manifestare care se vrea a fi tradiţională, deosebită şi în acelaşi timp reprezentativă. Bere, mici, vânzători ambulanţi, cântece şi o expoziţie meşteşugărească, a reprezentat în principal oferta din acest an a Zilelor Văii Nirajului. De fapt, cu nimic deosebită faţă de cea din anii anteriori. Doar invitaţii care au cântat în acest an, au fost alţii. Cei mai mulţi din Ungaria care, după câte am înţeles, nu au venit să cânte pe gratis, ci pe bani buni. Dacă a fost o manifestare reprezentativă? Pentru maghiari, poate, dar pentru cele peste 500 de suflete de români ortodocşi care trăiesc la Miercurea Niraj, Lăureni, Moşuni, Şardu Niraj şi Beu, sub nicio formă. Pe scenă s-a cântat numai în limba maghiară, anunţurile s-au făcut numai în ungureşte, asta ca şi cum românii din zonă nici nu ar exista. Cât am stat acolo – şi am stat destul de mult timp – n-am auzit un cântec românesc sau măcar un anunţ şi în limba română. Măcar de formă şi pentru a păstra aparenţele. Asta m-a făcut să înţeleg – o dată în plus – că într-o asemenea atmosferă de „toleranţă” etnică românii ortodocşi din Miercurea Niraj n-au nicio şansă ca în viitorul apropiat să-şi ridice biserica în centrul oraşului. Cu toate hotărârile judecătoreşti care le sunt favorabile. În rest…