Orice i se poate reprosa Capitalei, dar niciun bucurestean nu se poate plange ca orasul in care locuieste e plictisitor ori anost.
Bucurestiul e un amestec de mirosuri, locuri in care bem bere, e ticsit de tarabe cu carti, cladiri impunatoare, multimi vibrante ori oameni dragi. Insa Capitala se schimba constant, mereu apare un pod impunator, o statie noua de metrou, o cladire de birouri, se scot borduri, se pun borduri, se inalta mall-uri. Si unde se demoleaza ori se construieste, apar automat santieristii.
Umbla in mijloacele de transport in comun, la primele ore ale diminetii, in grupuri de cate cinci-sase, fistichii in vestele reflectorizate si aproape intotdeauna cu un pet de bere pe care-l paseaza de la unu la altul.
Pe langa admiratia pe care au dezvoltat-o pentru alcool, santieristilor le plac si femeile. Domnisoare, cucoane bine ori pensionare, toate sunt in target si toate sunt dezmierdate cu apelative precum "papusa", "pisi", "iubito". Remarcile lor demne de a fi transpuse pe versuri de manele ajung pana la urechea calatorilor din ultimul vagon al metroului.
Barbatii ale caror curele pocnesc sub greutatea burtii le explica necenzurat si cu lux de amanunte doamnelor cum ar decurge o partida de amor. Descrierile sunt insotite de eventualele plescaituri, fluieraturi ori batai din palme, aidoma focilor de la circ.
Santieristii se bat apoi in piept si ranjesc malitios, mandri de ceea ce cred ei ca ar fi simtul umorului. Cei mai tineri dintre ei, masculii alfa ai grupului de santieristi, sfideaza pana si regulile spatiului personal.
Uneori, au un mod agresiv de a-si exprima afectiunea fata de femeile din mijloacele de transport in comun. Santieristii prefera metoda ciupitului ori a palmei peste fund, iar un "nesimtitule" nu ii face decat sa isi aleaga urmatoarea tinta si sa deranjeaza o alta
