În general, nu-mi plac campaniile prin care se strâng bani pentru diverşi oameni bolnavi, care au nevoie de operaţii prin străinătate, pentru copii ale căror vieţi trebuie salvate şi pentru secţii de spitale care trebuie echipate cu aparatură medicală. Şi nu-mi plac nu pentru că nu m-ar sensibiliza cazurile în sine, ci pentru că, într-o ţară normală, nu ar trebui să se ajungă aici.

De fapt, mă revoltă faptul că nişte cetăţeni ai acestei ţări, nişte copii sau adulţi, ajung în situaţia disperată de a cere ajutorul semenilor pentru lucruri pe care ar trebui să le asigure de fapt statul. Mă revoltă că statul este atât de nepăsător cu cetăţenii proprii, că sunt lăsaţi infirmi pe viaţă sau să moară mai rău decât nişte câini vagabonzi. Mă revoltă că statul pune viaţa propriilor cetăţeni pe planul doi. Şi cu atât mai mult mă scoate din minţi faptul că inclusiv cei care ajung în situaţii disperate tocmai pentru că serveau statul sunt abandonaţi la mila publică.

Cazul poliţistului Dobrilă este doar un exemplu în acest sens, din multe altele de care ne lovim aproape zilnic. Un poliţist accidentat nu în timpul liber, nu într-un moment de teribilism, ci în timp ce îşi făcea meseria. Aia hulită de mulţi, aia nerespectată de şi mai mulţi, aia plătită prost de statul român. Nu ştiu ce fel de om sau poliţist este agentul Dobrilă şi nici nu are de ce să mă intereseze. Dar mă interesează că statul îl lasă pe acest poliţist să se descurce singur dacă vrea să fie vindecat după accidentul pe care l-a avut urmărind nişte şmecheri care nu dădeau doi bani pe regulile de circulaţie ori pe poliţiştii din trafic. Iar asta mă face să consider statul mai criminal decât şmecherii din trafic şi având aceeaşi lipsă de respect faţă de regulile unei societăţi normale în care ne amăgeşte că trăim. Aşa cum nu este normal să lase pe orice alt cetăţean la mila sorţii şi a celor care