Ion Iliescu poate găsi explicaţii pentru multe dintre deciziile sale controversate din timpul Revoluţiei sau de la începutul anilor ’90. Dar semnarea tratatului cu URSS, în aprilie 1991, rămâne un gest politic de neexplicat.

Într-un moment în care Polonia, Cehoslovacia, Ungaria scăpau de trupele sovietice de pe teritoriul lor, când Germania se reunea, iar Pactul de la Varşovia îşi dădea duhul, Ion Iliescu găsea de cuviinţă să semneze cu URSS un tratat prin care vecinul de la Răsărit urma să decidă asupra alianţelor României. Şi-a plătit atunci Iliescu o datorie către Gorbaciov? Se poate spune. Cert este că momentul istoric anula chiar şi o posibilă astfel de „datorie“. La momentul semnării tratatului, 5 aprilie 1991, la Moscova era evident că URSS îşi trăia ultimele clipe. Patria poporului sovietic, mama comunismului, era supusă unor tensiuni interne de o asemenea intensitate, încât se punea problema nu dacă va crăpa coşmelia, ci cât de repede se va întâmpla acest lucru. Naţionalismul din republicile subjugate, cuplat cu prăbuşirea politică şi economică a regimului comunist sunt forţele care vor îngropa visul lui Lenin, ca prima ţară a proletariatului să conducă lumea. Dar preşedintele Iliescu nu înţelege clipa, nu profită de breşa istorică şi leagă România de URSS. Istoria depăşeşte, însă, cele mai tari scenarii. În august 1991 cade vestea trăsnet: Gorbaciov este arestat în Crimeea, conducerea URSS este preluată de un grup de pucişti care vor să întoarcă situaţia la vremurile de glorie ale sovietelor. Reacţionarii nu-l izolează, însă, pe Boris Elţîn, preşedintele Republicii Federative Ruse. În momentele de confuzie, Elţîn nu ratează șansa pe care Istoria i-o oferă. Se urcă pe tanc şi condamnă puciul în direct pe toate canalele televiziunilor din lume. Autorii loviturii de stat apar şi ei la o conferinţă de presă, speriaţi, nesiguri şi confuzi, de par