Puciul din 19 august 1991 reprezintă unul dintre momentele cruciale ale destrămării URSS – alături de căderea Zidului Berlinului şi de exploziile de suveranitate din republicile pe cale de-a deveni „ex-sovietice”.

Contextul puciului, în schimb, e departe de a fi elucidat. Privind dinspre azi, cu avantajul distanţei, nu e clar dacă numai Mihail Gorbaciov a fost ţinta acestui complot sau, dimpotrivă, ţinta implicită era mult mai imprevizibilul, atunci, Boris Elţîn. Potrivit unei versiuni, Gorbaciov şi Elţîn ar fi fost avertizaţi încă din 20 iunie (de către ambasadorul american la Moscova, Jack Matlock, la rându-i informat de primarul Moscovei, Popov) că se pregăteşte un complot care ar viza înlăturarea primului. E cert că, pe 19 august, legăturile telefonice ale reşedinţei de vară a lui Gorbaciov au fost întrerupte, dar nu e clar cu ce scop: ca liderul să nu poată comunica în afară, sau ca el să nu fie deranjat de apeluri din exterior? Pentru că, se pare, Gorbaciov nu depindea de telefoanele din vila de la Foros. În procesul ce avea să urmeze după puci, unii martori au declarat sub jurământ că Gorbaciov nu a fost nicio clipă izolat şi că ar fi putut comunica prin sistemele de comunicaţie prin satelit ce existau pe maşinile escortelor sale; sau că ar fi putut părăsi oricând reşedinţa din moment ce nu exista nicio blocadă terestră sau maritimă în jurul perimetrului. Aşa să fie?

Filmul evenimentelor

Dacă scoatem din ecuaţie succesiunea de enigme, povestea e relativ simplă[1]. Pe 17 august, într-o casă conspirativă de la periferia Moscovei şi-au dat întâlnire câţiva dintre capii complotului, pentru a fixa detaliile. Erau de faţă premierul Pavlov, şeful KGB, Kriucikov, ministrul Iazov al Apărării, dar şi Valeri Boldin – unul dintre oamenii cei mai apropiaţi lui Gorbaciov (şef de cabinet). În ziua următoare (18 august), după prânz, o delegaţie