Universitatea Craiova a trăit ani buni doar din amintiri. Ce-i de făcut ca să nu ajungă chiar ea o amintire?

Cînd s-au împlinit 25 de ani de la semifinala Cupei UEFA dintre Universitatea Craiova şi Benfica, a trecut uşor timpul!, Cătălin Tolontan a scris că echipa aceea de pletoşi frumoşi a dat curaj fotbalului nostru. “Coborîţi parcă de pe afişul filmului «Nemuritorii» al lui Sergiu Nicolaescu ei au îndrăznit să creadă”.

Campionatul a început de două etape fără Universitatea Craiova. Marile suferinţe nu dor la început. În zilele de după dezafiliere, pe ecrane au curs imagini din istoria acestei formaţii pe care alt mare dispărut, Adrian Păunescu, a numit-o “cea mai frumoasă echipă civilă pe care a dat-o fotbalul românesc”. Turul de onoare după o finală de vis a Cupei, 6-0 cu Poli Timişoara, trenurile care gemeau de lume în ziua cu Kaiserslautern, parcă era la război, driblingul lui Balaci, fuleul lui Cămătaru, eleganţa lui Ştefănescu, paradele lui Lung şi cîte şi mai cîte. Sigur, ca palmares, Craiova e sub Steaua şi Dinamo, dar parcă nici o echipă n-a trezit atîta patimă, curaj, nebunie şi frustrări cît Universitatea Craiova.

În aprilie 1983, în Oltenia s-a modificat orarul şcolilor, astfel ca profesorii şi elevii lor să poată vedea meciul cu Benfica. A fost ceva din oficiu, clasele erau oricum depopulate încă de la Bordeaux şi Kaiserslautern. Ion Traian Ştefănescu, ultimul prim-secretar al Doljului, azi profesor de drept la ASE în Bucureşti, spunea că după marile victorii ale Craiovei, oamenii munceau mai cu spor: “Bucuria de a doua zi îi motiva. Trăiau din asta”.

Craiova nu e victima lui Mititelu, nici a FRF-ului. Pînă la urmă, echipa retrogradase şi pe teren, după ani lungi de agonie. Echipa asta a trăit prea mult din trecut. Prezentul a venit cu nota de plată. Craiova a fost victima unui şir de indiferenţe la care doar fanii n-au pus u