Michael Caine, Sylvester Stallone, Max von Sydow, Pelé, Bobby Moore, Osvaldo Ardilles, Paul van Himst, legendarul stadion de la Colombes: distribuţia filmului „Marea evadare” (titlul original „Escape to Victory”, 1981) reunea mari actori şi mari fotbalişti în ceea ce părea o licenţă cinematografică... Şi totuşi, legătura dintre pofta de viaţă pe care o presupune sportul şi tragediile războiului este mai adâncă şi mai importantă pentru dezvoltarea actuală a culturii fizice decât s-ar putea crede.

Se spune că în zilele ultimului război purtat după reguli cavalereşti, soldaţii britanici şi germani ar fi jucat, în zilele armistiţiului de Crăciun din 1914, un meci de fotbal, devenit între timp un simbol al păcii. Dar, atunci când cultura fizică modernă se năştea în şcolile britanice şi germane, rolul ei nu era de a întări pacea, ci de a pregăti tineretul pentru orice viitor război. Un rol ce a fost menţinut şi amplificat în perioada interbelică, după desprinderea învăţămintelor din 1914-1918. Sistemele erau însă diferite: germanii, inspiraţi de scrierile lui F. L. Jahn (1778-1852), susţineau exerciţiile gimnastice colective, menite să inducă obişnuinţa ascultării disciplinate a comenzilor. Gimnastica germană nu era competitivă: nu se punea problema unui învingător, ci a integrării individului în colectivitate prin deprinderea ascultării unor comenzi clare.

Sensul iniţial al cuvântului „sport” era cel de distracţie, de petrecere a timpului liber într-un mod plăcut şi util, prin jocuri de echipă. Participant direct sau spectator, individul îşi întărea nu doar corpul, ci dobândea capacitatea de a evolua într-o echipă ce reprezenta o comunitate anume (cartier sau fabrică până la oraş sau ţară). Din cele două modele concurente s-a născut cultura fizică modernă, în care gimnastica a devenit, de fapt, principala metodă de pregătire pentru aproape toate discipli