Unul dintre aspectele des criticate ale sistemului şcolar este inadecvarea conţinutului său, respectiv a planurilor de învăţământ şi a programelor şcolare, în raport cu nevoile indivizilor şi ale societăţii. De aceea, se cere, iar ministerul a anunţat că va fi realizată, până în 2012, o schimbare a curriculum-ului. Procesul este laborios şi se află acum în prima sa fază, respectiv elaborarea cadrului de referinţă al curriculum-lui naţional din învăţământul preuniversitar. Mai pe înţeles, este vorba de fixarea obiectivelor generale ale educaţiei şcolare. Ministerul a anunţat că acest set de obiective urmează să fie pus în dezbatere publică şi sperăm că se va ţine de cuvânt, atât formal, cât şi pe fond (adică textul va fi scurt, pe înţeles, şi lăsând loc pentru îmbunătăţiri în urma discuţiilor).

Până la publicarea propunerii de cadru de referinţă, poate că nu strică să reflectăm fiecare dintre noi asupra rosturilor şcolii. De ce este bine ca societatea să investească în educaţie? De ce este bine ca indivizii să se supună trecerii prin sistemul de învăţământ? (Fac acum abstracţie de formele de învăţare în contexte nonformale şi informale, pe care legea bine face că le integrează sistemului de educaţie.) Răspunsul la aceste întrebări nu este simplu, dimpotrivă. Un răspuns onest şi convingător este însă esenţial pentru buna funcţionare a sistemului de învăţământ şi a societăţii în ansamblul ei. Un asemenea răspuns nu poate fi dat într-un articol de săptămânal; el ar necesita multe volume groase. De aceea, în această fază a discuţiei mă voi limita la un prim răspuns sintetic şi mai ales scurt: educaţia şcolară trebuie să-i pregătească pe tineri (şi nu numai pe ei) pentru viaţă, atât ca participanţi la activitatea economică, cât şi ca cetăţeni. Desigur, putem şi chiar trebuie să ne întrebăm în ce măsură acest deziderat este satisfăcut de realitate, dar nu trebuie