Alina Şerban (24 de ani), de etnie romă, spune o poveste universală: cea a unui om care, în ciuda sărăciei şi a discriminării, reuşeşte, prin voinţă, educaţie, noroc şi curaj, să accepte cine este.

Ne-am întâlnit pentru un interviu, dar numai interviu n-a fost. Nu am întrebat-o nimic din ce mi-am pregătit. Aşa mi-am prins urechile în poveştile ei, că am început şi eu să i le spun pe-ale mele.

Abia ce plecasem de la o bancă, unde am aflat, pentru a nu ştiu câta oară, că trebuie să re-re-re-refac un formular pentru Prima Casă. "Ionel, trebuie să fii un dragon în slujba binelui. Rău. Dar corect. Să nu laşi pe nimeni să îţi încalce drepturile. Aşa trebuie să fii în viaţă", îmi spune. "Trebuia să chemi, frumos, directorul băncii să îi spui că ei sunt acolo să te ajute, nu să te încurce şi că pierdeţi atât timpul tău cât şi timpul lor".

Alina Şerban exact aşa e. Dacă simte că ceva o nedreptăţeşte, se propteşte în faţa ta, bine înfiptă în pământ, te priveşte încruntată direct în ochi şi îţi vorbeşte rar şi pe un ton ferm. Cum a făcut la Biblioteca Metropolitană din Bucureşti, unde o fată vroia să xeroxeze două pagini şi nu o lăsa bibliotecara. Alina mai xeroxase acolo, aşa că s-a certat cu femeia care nici în ruptul capului n-ar fi vrut să cedeze. Acum nu mai calcă pe acolo, dar nu a tăcut, ba i-a promis bibliotecarei că o să facă ceva în privinţa asta. Alina detestă cultura „nu-ului": pe unde te duci în România auzi doar "Nu!", n-apuci să începi propoziţia că "Nu!". D-asta trebuie, Ionel, să îţi cunoşti drepturile, îmi zice.

Răutatea asta constructivă a ei se trage de la şobolani şi Lizuci.

Cel mai bine păzit secret

Alina a crescut până la 11 ani într-un apartament din cartierul bucureştean Dristor: se juca cu păpuşi Barbie, vroia să ajungă profesoară de karate sau poliţiştă, se uita la seriale spaniole (îi placeau Marimar şi Cassandra),