Odată acceptată o nouă limită, superioară sumei actuale de 14.300 de miliarde de dolari, Trezoreria americană îşi poate finanţa cheltuielile care depăşesc încasările din taxe şi impozite, cunoscute ca fiind deficit fiscal, prin noi împrumuturi.

Deşi afacerea lărgirii datoriei pare tranşată, maniera în care a fost ea negociată şi compromisul în sine lasă loc unor tensiuni politice viitoare, deoarece ridicarea limitei până la care poate urca datoria publică se va face în trepte, simultan cu tăierile unor cheltuieli care vor fi identificate de o comisie fiscală formată din reprezentanţii ambelor partide. Este deci de presupus că ciondănelile se vor relua ori de câte ori se va pune problema, iar perspectiva anului electoral poate aţâţa intensitatea spectacolului negocierilor pe nivelul datoriei.

În sine, toată această tensiune politică previzibilă măreşte şansele ca agenţiile de rating, în special Standard & Poor´s, să micşoreze cu o treaptă calificativul atribuit datoriei. Această îndârjită bătălie dusă pe culoare politice a declanşat ceea ce părea aproape de neînchipuit: ca investitorii din piaţa financiară să speculeze pe marginea unei posibile încetări de plăţi, fie ea şi temporară, a Statelor Unite, iar acestea să-şi piardă un „A“ din tripleta ratingului absolut de trei de „A“, care descrie economia respectivă ca o oază de siguranţă.

Cum s-a ajuns aici? Din cauza crizei provocate de căderea băncii de investiţii Lehman Brothers, moment în care, pentru a evita o prăbuşire a întregii economii globale, americanii au furnizat sistemului financiar lichidităţi, de fapt bani împrumutaţi. Pe de altă parte, criza financiară a provocat o prăbuşire a nivelului de trai al milioanelor de americani supraîndatoraţi şi a fost nevoie de crearea unor programe guvernamentale de ajutorare a acestora. În plus, democraţii, ori de câte ori au fost la butoanele economiei