Statele Unite ale Americii încearcă zilele acestea, în ultimul ceas, să evite intrarea în incapacitate de plată.

Comisia Europeană a propus ieri ca şase ţări (România, Grecia, Irlanda, Portugalia, Letonia şi Ungaria) să-şi poată diminua, cu până la 5%, procentul cu care statul cofinanţează proiectele realizate cu bani europeni, într-o tentativă de a impulsiona creşterea economică şi competivitatea din aceste ţări.

În România s-a discutat ieri despre majorarea salariilor bugetarilor, de parcă economia autohtonă ar fi crescut exploziv peste noapte, iar politicienii ar trebui să împartă bunăstarea. Cum a fost posibil ca scena politică românească să ofere o nouă mostră de suprarealism şi provincialism? Câteva declaraţii banale ale reprezentanţilor FMI au generat o serie de răbufniri populiste, din partea unor politicieni din arcul guvernamental, semn că fenomenul este în stare latentă în coaliţie.

Jeffrey Franks şi Mihai Tănăsescu nu au făcut decât să declare un lucru pe care-l tot repetă de când România a încheiat acordul cu FMI: Fondul susţine orice politică guvernamentală, atâta vreme cât aceasta nu afectează indicatorii macroeconomici. Majorarea salariilor nu face excepţie. "Creşterea salariilor poate avea loc doar dacă există un număr satisfăcător de angajaţi în sistemul bugetar. Există încă o supraangajare în sectorul public", a declarat Jeffrey Franks, şeful delegaţiei FMI în România. "Decizia de a creşte puţin salariile, dar cu respectarea ţintelor convenite cu FMI, e un lucru pe care Fondul îl acceptă. Trebuie însă să fim foarte atenţi cu echilibrele macroeconomice, ca acestea să nu fie încălcate", a întărit această idee şi Mihai Tănăsescu, reprezentantul României la FMI.

Nici unul nu a declarat că guvernul poate mări salariile de mâine. Nicăieri în lume FMI nu a oferit şi nu va oferi reţete politice clienţilor săi