Sunt destui, din pacate, cei care cred ca in Romania lui Ceausescu nu a existat nici o activitate disidenta serioasa, ca am fi fost locul unde nu s-a intamplat nimic in afara de sumbrul cenusiu al represiunii directe si indirecte, acompaniat de uralele obscene ale cultului personalitatii. Regimul a stiut sa genereze si sa perpetueze, prin perfide mijloace de dezinformare, aceasta falsa perspectiva. Fireste, nu a existat o miscare sociala autonoma precum “Solidaritatea”, dar nu putem ignora, daca nu vrem sa ofensam adevarul istoric, actiunile muncitoresti anticomuniste din Valea Jiului (august 1977) si de la Brasov (noiembrie 1987), Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din Romania (SLOMR), Apelul luiPaul Goma pentru respectarea drepturilor omului, protestele unor Vasile Paraschiv, Vlad Georgescu, Mihai Botez, Dan Petrescu, Gabriel Andreescu, Liviu Cangeopol, Dorin Tudoran, Carmen Popescu, Dumitru Iuga,Radu Filipescu, Doina Cornea, Ion Vianu, Liviu Babes, Carl Gibson, Geza Szocs, Victor Frunza, Gh.Calciu, ale grupului de actiune Banat, ale lui Ion Puiu, Nicu Stancescu, Iulius Filip, Vasile Gogea, Gheorghe Fistioc, Pavel Nicolescu, Mihai Creanga, Petre Mihai Bacanu, Anton Uncu, Stefan Niculescu Maier, Luca Pitu, Borbely Erno si lista este inevitabil incompleta. Au existat eforturile de mentinere in viata ale nucleului de baza al PNT, asigurate in primul rand de caatre Corneliu Coposu si cei apropiati de acesta. Au existat demersuri individuale prea putin cunoscute ale unor oameni care au refuzat sa ingenuncheze. Vreau sa fiu corect inteles: nu ma refer aici la prima perioada a regimului, cand miscarea de rezistenta si actiunile de opozitie au fost lichidate cu o feroce brutalitate. Disidenta, ca fenomen politic, moral si intelectual, a inceput sa se dezvolte in Blocul Sovietic, mai cu seama dupa 1964-65 (Scrisoarea semnata de Kuron si Modzelewski, caderea lui Hrusc