O dată cu înfrângerea preşedintelui Obama, care nu a reuşit să impună Congresului un plan de creştere a taxelor şi impozitelor în schimbul promisiunii de a reduce cheltuielile guvernului federal, ultimul lider politic occidental rămas fidel politicilor anti-criză keynesiene s-a lovit de zidul realităţii economice şi politice a Americii. Nu că Obama şi-ar fi dorit un asemenea rezultat al confruntării cu majoritatea republicană din Camera Reprezentanţilor sau că s-ar fi convins între timp că politicile guvernului său ar fi greşite. Preşedintele american face parte dintr-o categorie de politicieni pentru care taxele şi impozitele impuse „bogaţilor'' nu sunt niciodată suficient de mari şi reprezintă măsura Justiţiei Sociale, funcţiile asumate şi dimensiunile subsecvente ale Statului nu sunt niciodată suficient de mari, iar banii cheltuiţi de guvern nu sunt niciodată prea mulţi atâta vreme cât scopul lor fundamental este „răspândirea bogăţiei'' prin redistribuţie şi consolidarea statului asistenţial.

Obama nu a văzut niciodată o problemă în faptul că datoria SUA a ajuns la 100% din Produsul Intern Brut iar deficitul bugetar depăşeşte 10% din PIB. Captiv modelului keynesian, Obama a cerut iniţial un cec în alb Congresului, respingând orice condiţionare între ridicarea pragului datoriei şi reducerea cheltuielilor publice. Ceea ce spera Obama era să fie lăsat să facă în 2011 exact acelaşi lucru pe care l-a făcut în 2009. Or, acest lucru nu mai era posibil din două motive.

În momentul discursului inaugural Obama a lansat un program de stimulare economică în valoare de 800 miliarde de dolari peste pachetul de salvare a băncilor şi companiilor ameninţate de faliment de 700 de miliarde adoptat în ultimele săptămâni ale preşedinţiei Bush. Dacă bailout-ul băncilor a fost una dintre măsurile guvernului cele mai urâte de americani, ea a fost necesară. Planul de stimul