Foto: Cristian Marcu / Jurnalul Naţional Dimineaţă de august la Sângeru. E luna în care mama, cu ceva mai bine de o veşnicie în urmă, m-a îmbrâncit în lumină, umed şi orăcăitor. M-am returnat aici, după ce am colindat binişor pe planetă, cercetând-o lacom oriunde norocul m-a ajutat să ajung. Îmi amintesc că tot într-o zi de august am sunat-o pe mama de pe Marele Zid, iar născătoarei mele nu-i venea să creadă că eu chiar sunt acolo, în China, iar ea mă poate auzi din găvanul ăsta de păduri şi verdeaţă. Am făcut la fel şi din New York, şi din Sao Paulo, şi de la Piramide, şi din Japonia sau Vietnam, din Golf sau din Ierusalim, simţind că-i fac plăcere şi-i răzbun nedreptatea îndurată de a nu fi putut călători afară nici măcar până-n Bulgaria. Viaţă a unui dascăl de ţară care a scris şi cărţi şi a dăruit dragoste de învăţătură ţâncilor de pe uliţele satului meu. Viaţă cât cuprinde şi, pentru ea acum, moarte cât nu poţi măsura.
Măsor dimineaţa cu un cer uşurat de orice nor, cu apa aerului limpede de parcă aş înota într-o cristelniţă, eliberat de ziua de ieri care m-a supus unei încercări inedite. Recapitulez întâmplările amuzat, apoi grav de parcă am făptuit o minune. Eram pe terasa bătrânei case cu o familie de prieteni dragi care mă vizitau în premieră când am auzit bătăi în poartă. Nu sunt acasă nici pentru mine, i-am zis amicului care s-a dus el să vadă cine şi ce treabă are cu mine. S-a întors vesel. E un grup de tineri, zice, fac o excursie în zonă şi vor să vadă Muzeul Pietrei. Dar nu l-am deschis încă, mai am de trebăluit. Apoi am realizat că-s caraghios. În fond pentru ei am trudit de ani şi ani, adunând de prin toate cătunele pietroaie cioplite de ţărani, într-o colecţie după ştiinţa mea unică în ţară şi Europa. I-am poftit în curte. M-au întrebat cât trebuie să plătească. Nu-i cu plată, am răspuns. Putem poza? – m-a întrebat o fată cu
