Proaspăt, suculent, bezmetic şi totuşi eficace, pictajul arunca peste bord mai tot ce preţuia sistemul artistic autohton, gravitatea temei (tema seriei era absurdă, aberantă, un nonsens frenetic), calitatea plastică (tablourile fiind tratate inadvertent de diverşii colaboratori), originalitatea (pictate de-a valma de mai multe mâini, tablourile seriei erau ţinute laolaltă doar de înjurătura devenită slogan, mânjit lăbărţat pe suprafaţa pânzei) şi ambiţia culturală (seria era produsul vădit al unor marginali ce se distrau copios, dar autist). Pictajul venea din anomie, din nesocotinţă şi nelegiuire, ignora forma şi norma. Dar tocmai de aceea, prin Zgîţii mă-tii dă fluture apărea, pentru prima dată în arta românească după 1989, un manifest tacit, însă radical, contra sistemului artistic dat. Prin precipitarea lehamitei într-o formulă trivială dar corozivă, ce releva efectul decapant al superficialităţii militante în raport cu un agregat artistic anchilozat, bombastic, regresiv, carierist şi neconcordant cu mersul lumii din acel moment, manifestul implicit al pictajului revendica libertatea, chiar ca descreierare. Iar pentru asta miza pe antivalori precum frivolitatea, exasperarea, discontinuitatea, consumul, divertismentul, relaxarea şi distanţa, care reduceau la ridicol supervalorile inflaţioniste ale sistemului, autoritatea, transcendenţa, devotamentul, progresul, corectitudinea.
Erau contrariate astfel şi aşteptările publicului rutinat şi aplatizat, avid de sens, frumos, de seriozitate şi de implicarea artistului în opera sa, devenită icoană şi mărturie estetică a unui angajament şi a unei înalte ţinute morale care, cel mai frecvent, era doar o costumaţie de paradă. Etalate în prima sală a (prea) timpuriei retrospective de la MNAC, tablourile din această perioadă (1998-1999) se detaşează ca un corp în debandadă, impetuos şi tracasant, în care confesiuni di
