Am inteles atunci ca oamenii aveau nevoie de mult mai mult decit le oferea regimul decrepit, iar aplauzele lor, riscante, ca si gestul meu de a ridica putin "coltul plapumei" mi-au dezvaluit mai mult decit oceanul de cuvinte pe care le ascultam curent. Oamenii aceia nu au devenit monarhisti, precum se va vedea, dar au inteles sa protesteze prin gestul lor cald de a aplauda istoria interzisa si sa se desolidarizeze de minciuna oficiala. La mijlocul anilor '80, Romania era incremenita, la propriu si la figurat. Destinul natiunii parea iremediabil damnat de un misterios Deus ex Machina. Nimic nu lasa sa se intrezareasca vreo speranta. Mai nimeni de pe la noi nu intuia atunci ca regimul era la ora crepusculului, intr-atit era de inradacinat fatalismul istoric. Dar stapinirea nu a renuntat nici un moment sa-si celebreze miturile fondatoare. Printre acestea, la loc de frunte se situa 30 decembrie 1947 si eroii lui de mucava, serviti poporului drept vrednici inainte mergatori. In ceremonialul obligatoriu intra si o "evocare istorica", in care activisti si istorici, ori si una si alta, dupa caz, faceau elogiul binefacerilor republicii si condamnau regimul monarhic anacronic (Ion Iliescu stia el ce stia atunci cind a reluat infamantul epitet, ce avea sa-i consolideze uriasul succes de public dupa 1989). Ritualul se devansa pe la mijlocul lunii decembrie, inainte ca studentii sa plece in vacanta, pentru a nu rata "intilnirea cu istoria", iar subsemnatul am fost invitat "sa oficiez" la o facultate a Politehnicii iesene. In fata ochilor mi s-a deschis un amfiteatru imens si rece, in care personaje apatice asteptau sa bifeze o "actiune" si sa plece acasa. Cunosteam prea bine aceasta stare de spirit si am decis sa nu o ignor, ca si cum nu ar fi fost concetatenii mei, si sa le spun ceva care sa-i trezeasca din indiferenta. Ritualul "omagierii" se sclerozase in timp, iar in anii ace