Cu mâna pe inimă se poate spune că nu suntem o ţară normală. O dovedesc miile de cuvinte, gesturi şi atitudini pe care le facem în fiecare zi şi care nu sunt dedicate aşa cum este firesc „normalului”, ci mai degrabă unui „anormal” ciudat şi periculos.

Începând de la elevii de şcoală care se străduiesc zilnic să chiulească şi să înveţe cât mai puţin posibil, până la autorităţile de la toate nivelele care se căznesc din greu să mintă şi să-i înşele pe cetăţeni, toţi românii sunt prinşi într-o horă ciudată şi ameţitoare, cu fluierături, strigături şi înjurături strecurate printre dinţi, sau spuse direct cu patimă sau cu ură. Nu suntem o ţară normală pentru că împletim toate clipele vieţii noastre cu iţele veninoase ale politicii, obicei care ne obligă să ne urâm şi să nu ne tolerăm nici chiar până la stâlpul porţii atunci când suntem în tabere diferite. Suntem traşi în fiecare clipă în mijlocul unor nisipuri mişcătoare, de unde nu avem puterea să ne desprindem. Nimeni nu ne întinde o creangă de copac uscată sau o frânghie de care să ne agăţăm pentru a ieşi la mal. În unele clipe de linişte, unii dintre noi care reuşesc să rămână lucizi se întreabă dacă acesta este gustul pieirii neamului. Nu are cine să ne judece şi nici cine să ne dea dreptate. Fiecare dintre noi a devenit un judecător profan, cu idei şi prejudecăţi adânc înrădăcinate în subconştient , la care nu vrea să renunţe, pentru a renunţa la absurd. Dreptatea este numai a noastră, iar nedreptatea nu se mai ştie a cui este şi ce părinţi are. Trăim de pe o zi pe alta ca nişte cerşetori de clipe de viaţă, pe care după ce le obţinem, nu ştim să le trăim. Binele şi răul sunt valori pe care nu le mai desluşim şi pe care nu mai ştim să le punem la locul meritat. Ne-a rămas doar aroganţa, urcată până aproape de cer, pentru ca niciun om cinstit să nu o poată numi prostie.

Prima agendă: omul de rând @N_