Responsabilii de la Bucureşti au ales timp de 20 de ani să nu distrugă plaiul românesc brăzdându-l cu autostrăzi, iar din stimularea muncii încă nu s-a născut acel ministru de Finanţe care să facă şi un cult. Ca atare, economia reală gâfâie mai rău ca un catâr tuberculos, iar la începutul crizei a fost foarte aproape de suprema sufocare. Dar astea sunt probleme medicale cu care ne-am obişnuit într-atât - analişti, ziarişti, patroni, bugetari şi alte feluri de oameni ai muncii - încât, uneori, nici nu mai măsurăm cu justă precizie cât de tristă este, până la urmă, realitatea. Iar rădăcinile problemei denivelează solul chiar sub ochii noştri.

Cum s-a ajuns aici, în acest punct mort al subdezvoltării? În acest punct în care, indiferent de mişcarea schimbătorului de viteze, maşina tot cu spatele va da? Ei bine, puterea politică de la Bucureşti, şi nu contează culoarea, a dat cu religiozitate ceasul României înapoi şi a făcut ţara vasală timpului trecut. Esenţa mişcării? Evident, meschinul interes al autoconservării, pe altarul căruia au fost şi sunt sacrificate cele mai interesante premise ale dezvoltării.

Călătorim, aşadar, continuu în trecut, chiar şi atunci când ştim, vedem, suntem avertizaţi, că singurul drum ferit de accidente este cel care o ia tot înainte. În plus, malefica maşinărie a timpului nu s-a defectat niciodată, nu opreşte la boxe, nu rămâne fără combustibil şi are tot timpul mecanici bine pregătiţi şi şoferi de schimb. Vehiculul pare indestructibil şi, probabil, că şi este, în România noastră atât de imposibil de înţeles.

Această maşinărie a timpului se numeşte "fraudarea alegerilor". De dragul lor, al voturilor, guvernele post-decembriste ne-au teleportat neobosit în urmă. Cu conscevenţă şi un cinism bine exersat, politicienii de la putere batjocoresc memoria colectivă justificându-şi populismul preelectoral cu acelea