A cum vreo 11 ani, o ţară bogată şi dezvoltată s-a gândit să ajute o ţară mai săracă şi mai subdezvoltată cu o chestie foarte utilă: un studiu de fezabilitate pentru un pasaj care urma să rezolve o problemă majoră de trafic, atât pentru traficul de atunci, dar mai ales pentru traficul din viitor. Japonia, că despre ea vorbim, a făcut studiul, a ajuns la concluzia că ar trebui să coste între 11 şi 26 de milioane de euro. Japonezii au pus studiul în braţe autorităţilor din ţara săracă, România, că despre noi vorbim.
După 11 ani în care problemele de trafic prevăzute de japonezi în studiu au mâncat nervii şoferilor, România a inaugurat lucrarea. Nu a costat între 11 şi 26, ci 240 milioane de euro, doar de aproximativ zece ori mai mult decât cifra maximă avansată de japonezi (detalii despre modul aiuritor în care a evoluat preţul pasajului a publicat Bogdan Glăvan pe www.romaniacurata.ro - „Cum a crescut costul Pasajului Basarab ca în poveştile cu Ali Baba"). Nu a fost folosită nici una dintre soluţiile tehnice posibile indicate de japonezi, ci am făcut una mai altfel. Mai cum? Mai mare. Pasajul Basarab e mare, dom'le, asta e principala lui calitate.
Nu e clar cum se integrează în peisaj, dar cert e că e mare, deci ne mândrim cu el. De fapt, e clar că am rămas cu două turnuri mamut legate cu lanţuri care domină peisajul urban în zona de nord. Astea au fost o inovaţie a firmei de construcţii. Adică firma a fost şmecheră şi a zis ceva de genul: papuaşii ăştia de ne plătesc sunt dispuşi să dea bani ca să le facem nişte turnuri mari şi scumpe, hai să le facem! Şi le-au făcut, deşi nu erau prevăzute în proiectul iniţial cu care au câştigat licitaţia. Dar astea sunt nimicuri, detalii, tehnicalităţi plictisitoare pe lângă esenţa problemei: e mare, dom'le!! Mai mult chiar, se pare că deţinem ceva record european. A scris în presă la inaugurare, deci e sigur. Parcă
