Soare molatic, leneş, plictisit. Abia de a catadicsit să apară, aproape plumburiu, după reprize serioase şi repetate de ploaie nefiresc de rece şi agasantă. Drumul e prost, de rupe maşina în două când te opinteşti să-l parcurgi, başca faptul că bălteşte, mai peste tot, de apă noroioasă, cleioasă, murdară. Coamele Reteza­tului par cenuşii, ca şi cum acolo, în înalturi, e ceaţă ori a venit deja, prea repede, prea brusc, iarna. Doar arar mai întâlneşti picior de om. Când dau, în buza drumului, de un bărbat mai mult ajuns la vârsta senectuţii decât între două vârste, îl întreb din prima unde e locul pentru care am bătut atâta pustiu de cale. "Ce Sarmizegetusă căutaţi?, mă întreabă morocănos, de ai zice că se teme, din înfăţişarea şi vorbele mele, că am venit după aurul dacilor. Că sunt două... Aia a dacilor sau aia a ro­ma­ni­lor?". "Cea a romanilor e colea, sunteţi în apropiere, aialaltă, a dacilor, e mai încolo, la vreo 40 de kilometri, la Grădiştea Muncelului. Vă interesează ceva kosoni? Nu mai e, domn’le, aur ca pe vremea dacilor, ca să migreze toată lumea pe aici..." Ei, ce spuneam? Interlocutorul meu se teme că mă aduce pe aici gândul misterioaselor, găsitelor şi negăsitelor comori ale lui Decebal. Îl îmbii cu oarece "mahorcă" şi un linţoliu pământiu ne acoperă de îndată pe amândoi, pe bătrânul mohorât ca vremea de toamnă, şi pe mine, călătorul chemat pe aceste meleaguri de sângele clocotitor al dacilor şi al romanilor. "Cele două cetăţi, a romanilor şi a dacilor, sunt, chiar dacă a trecut timpul şi a curs istoria, diferite. Aşa au fost acum două mii de ani, aşa sunt şi azi. Într-un loc trăiesc mai degrabă urmaşii romanilor, în celălalt ai dacilor. Primii sunt mai emancipaţi, mai avangardişti, mai ieşiţi în lume, mai veseli. Ceilalţi sunt mai dârzi, mai puternici, mai fermi, dar trişti. Se spune că se diferenţiază unii de alţii, vorbesc de daci şi de romani, şi pri