Potrivit studiului de tip anchetă întocmit de Fundaţia Soros, românii aflaţi în străinătate au economisit acolo într-un an cam 12 miliarde euro, din care au trimis acasă vreo 2,8 miliarde euro, respectiv 23%. Au economisit 12 miliarde euro din cele aproximativ 30 miliarde euro pentru care au muncit! La nivelul de subretribuire la care sunt plătiţi, au produs pe an la faţa locului valoare adăugată de cel puţin 80 miliarde euro (cam 2/3 din PIB-ul României!), ceea ce şi explică de ce sunt acceptaţi acolo, în ciuda unor probleme civice pe care le creează unii dintre ei.
S-ar putea pretexta că asemenea socoteli, care evidenţiază în fond contribuţia la dezvoltarea altora, şi nu a României, n-au nici o semnificaţie în măsura în care dezastrul economic din România i-a împins pe români în bejenie şi ţara nu le-ar putea oferi de fapt decât mizerie şi sărăcie, dacă cei ce rătăcesc pe alte meleaguri ar avea cumva proasta inspiraţie de a se întoarce acasă. Când însă te întâlneşti cu aprecierea oficială că românii la muncă în străinătate au contribuit prin trimiterile lor de bani în ţară la finanţarea balanţei de plăţi şi la dezvoltarea ţării, te apucă un ghes neînfrânabil de a face asemenea socoteli, chiar şi numai spre a respinge această încercare cretină, absolut cretină, de a prezenta negrul în alb şi pierderile în câştiguri!
Cele aproape trei milioane de români aflaţi la muncă în străinătate (după cum estimează studiul Fundaţiei Soros) sunt, de fapt, oameni în floarea vârstei (între 18 şi 40 de ani), în deplinătatea capacităţilor biologice, fizice şi psihice, de muncă şi creaţie. Atenţie, ei reprezintă la un asemenea număr circa 40% din forţa de muncă românească de această vârstă. Că 40% din această forţă de muncă adultă la capacitate maximă lucrează pentru alte ţări, şi nu pentru România, este cumva un câştig sau o pierdere?! Dincolo de aspectele pur concrete
