- Social - nr. 838 / 4 August, 2011 Imi aduc aminte de o discutie ce a avut loc la depozitul de armasari din Targu-Mures, intre directorul Iosif Vainar si o delegatie de crescatori de cai din Irlanda. Pe langa altele, a venit vorba si despre gazon, despre terenurile inierbate, care erau parca niste covoare din "visul” tesatorilor traditionali, iar starea lor biologica parea sa fie "opera zanelor”. Misterul nu era altceva decat munca chibzuita, adica tunsul si cositul cu regularitate, concertat, bineinteles, cu pastrarea si mentinerea conditiilor de curatenie si igiena. Si la noi se face acest lucru, dar nu reusim performanta lor. Oare de ce? Raspunsul a venit simplu si direct. Ei persevereaza in aceasta cultura a gazonului, cu aceeasi grija, cu aceeasi atentie si cu aceeasi daruire de peste patru sute de ani, de cand le-a fost dat sa faca iarba din "piatra seaca”. Vrand-nevrand, discutia imi revine in memorie ori de cate ori trec pe langa un teren acoperit cu iarba artificiala (sau cate unul lasat in voia Domnului) pe care regasesc fie dorinta de nemunca, fie capriciile modernismului maimutarit, de aiurea. La prima vedere este frumos, este drept, da un aspect de eleganta si de ingrijire, dar daca il simti in bataia soarelui catre amiaza, cand mirosul emanat de plastic si cauciuc tocat iti stramba nasul iti vine sa-ti "cauti de joaca” in alta parte. Despre viata "under ground”, despre aportul de oxigen si de umiditate ori de prospetime pe care le inlocuieste cu duhoarea plasticului incins si cu cel al solventilor care nu dispare decat o data cu "iarba”; nu mai pomenesc. Si, asa, iubitorii naturii moarte, adusa cu cheltuirea "mariei sale” banul din buzunarul contribuabililor (si cu discount-urile aferente), vor gasi argumente zdrobitoare pentru a justifica sau a preamari "opera” de infrumusetare si de eficientizare a suprafetelor acoperite in acest mod. Vor gasi proba