Nu am scris o dată despre problemele din învăţământ, fie că a fost vorba despre program sau programe şcolare supraîncărcate, examene măsluite sau trucate, nedreptăţi, corupţie, finanţare, lipsă de disciplină, dezinteres etc, să nu îmi sară în cap oameni din sistem.

Şi îi înţeleg, într-o anumită măsură, e normal să fie aşa. Din cancelarie, şcoala românească se vede altfel decât din bancă sau din afara zidurilor şcolii. De la catedră, problemele care macină sunt altele decât cele resimţite din spatele băncilor sau dintr-o redacţie de ziar. Şi apoi, şcoala românească e un subiect atât de complex, care include atât de mulţi factori, încât mi se pare normal ca atunci când îl supui dezbaterii să apară controverse.

Privită din afară, şcoala românească pare să funcţioneze în virtutea inerţiei, calitatea actului de învăţământ fiind, în opinia mea, lăsată complet la mâna dascălilor. Educaţia este dependentă de puterea şi dorinţa lor de implicare, de felul şi modul în care ei aleg să îşi facă treaba, de pasiunea pe care, în ciuda tuturor problemelor, încă o mai simt pentru această meserie. Şi, deşi percepţia generală este aceea că, de la an la an, casta profesorală decade, că este tot mai mult şi mai des măcinată de orgolii, ambiţii personale, preocupări politice sau probleme financiare, o castă egoistă, care îşi urmăreşte mai mult interesul propriu decât menirea, când şi când apar poveşti frumoase. Poveşti dătătoare de speranţe, care ne demonstrează că, în ciuda acestei percepţii, uneori corecte, alteori nedrepte, în sistem încă mai există OAMENI.

Iar noi, cu o asemenea poveste ne-am început săptămâna. Am numit-o "Crăiesele învăţăturii în Împărăţia Apelor", o poveste frumoasă, dintr-un ţinut îndepărtat, despre două doamne profesoare care, pentru a ajunge în faţa elevilor, în fiecare zi, nouă luni pe an, trec Dunărea, cu barca sau la picior atunci câ