- Hai fiule, mai ai doar doua trepte...
- Dar, tata, am obosit urcand scarile astea.
La 5 ani, ajuns deasupra tunelului de pe Central, descoperind cu o gura cascata inundatia de verde a campului si tabela de vis-a-vis pe care intelegeam doar doua cifre mai mari decat intreaga gradinita, la 5 ani, deci, universul meu a capatat o noua dimensiune. Au urmat apoi cocotari pe caminul scolii sau vizite in toaleta fetelor de la etajul al treilea al Colegiului, plecari cu toata clasa, inclusiv cu profesori, de fiecare data, atras de acel miraj, inexplicabil, al acelui cosmos paralel.
Prima deplasare in Bucuresti cu Dacia familiei unui coleg, primul hohot de plans in bratele bunicii la golul ascultat la radio al lui Lacatus (pierdusem campionatul), primul steag confectionat din captuseala paltonului de iarna, prima finala de cupa, prima retrogradare, prima... moarte.
Acum revin cu picioarele pe un sol mai teluric si incep sa trec peste satisfactia vendetei generata de plecarea tuturor jucatorilor fara ca cel care a dus la dezafilierea universului meu sa primeasca vreun ban. Judecand la rece, este normal sa se intample asa atata timp cat omul nu si-a platit impozitele la stat sau angajatii si nu si-a respectat contractele semnate.
Dar eu, cel care ma uit la panourile publicitare de pe marginea gazonului si la reclamele din pauza, eu care prin decizia mea de a cumpara (influentat sau nu) produsele promovate prin fotbal cresc cifra de afaceri a firmelor care isi sustin astfel imaginea, firme care la randul lor platesc spatiile televiziunilor, care apoi achita facturi Ligii Profesioniste care vireaza banii acestor proprietari de club - dar eu, cu ce am gresit?
Eu, care finantez tot acest sistem prin cumpararea de la colt a unei anume marci de pufuleti si a unei anume beri, eu chiar nu am nici un cuvant de spus?
Si apoi nu pot sa nu m
