Coperta orbitoare a revistelor care vând, la preţuri modice, iluzii ale fericirii, dramele damelor şi, mai ales, revenirile lor - spectaculoase şi, obligatoriu (!), sexy, ei bine, coperta orbitoare a acestor reviste găzduieşte, nu prea des, câte un trup traversat de o cicatrice şi o poveste.

Iată-l, deci, şi pe Eric Abidal acolo, pe copertă, pregătit să spună cuvintele tumoare, cancer, cel mai important meci, victorie.

Eric Abidal este un fotbalist francez legitimat la FC Barcelona. Au trecut patru luni, nici jumătate din cât îi ia unei vieţi de om să se nască, de când a cunoscut diagnosticul, acel diagnostic. A avut timp să revină, să joace finala Ligii Campionilor şi să o câştige, şi să culeagă câteva stadioane de aplauze. Ştim ce urmează: va susţine cauza, va vizita spitale, va face fotografii, multe fotografii, va îmbărbăta bolnavii curabili şi pe cei incurabili. Va da speranţei un chip, va arăta că se poate, că medicina a progresat uluitor, că...

Până atunci, însă, citiţi această declaraţie a lui Eric Abidal. Este cam tot ce se poate spune despre echilibru, modestie, rezistenţă şi inteligenţă: „Am învăţat că e un lucru normal, că aşa e viaţa, o astfel de lovitură poate primi oricine. De ce tocmai eu? Nu am gândit nicio clipă aşa, ar fi fost nedrept". Istoria lui Eric Abidal nu este, aşadar, cum pare, despre cum să te ridici după o „astfel de lovitură", ci despre cum să nu cazi când o primeşti. Şi cum să nu cazi? Aşa ceva, orice ar crede specialiştii gândirii pozitive, nu se poate învăţa, şi de aceea exemplul lui Eric Abidal rămâne splendid, dar, probabil, inutil. Nu sunt mulţi ca el, ba e posibil să fie chiar prea puţini. Aşadar: o să cazi şi tu, managerule surmenat, o să cazi şi tu, domnişoară afectată, o să cazi şi tu, bătrâne securist. Şi cine poate judeca aşa ceva?

Mai devreme, uneori prea devreme, mai târziu, dar niciodată prea