E duminică. Unchiul meu, Forea Ivan, ce tocmai a sărit sprinten în şaua vârstei de 85 de ani, stă de vorbă la poartă cu vecinul său Mitică Parpală, căruia i-ar mai trebui fix 11 paşi ca să împlinească un secol de viaţă. Picioarele l-ar duce până acolo.
L-ar duce şi dorinţa, că e sănătos şi la trup, şi la minte. Nu prea îl mai ascultă ochii. Dar nici el nu prea ascultă de ei. Ca să vadă drumul şi oamenii de pe drum, se foloseşte de închipuire şi de gânduri. Pe unchiul meu l-a lăsat auzul. De văzut, vede bine. Cu ochii tăi şi urechile mele facem unul întreg, zice Mitică Parpală. Întreg la minte, răspunde Ivan, cu gândul la ce are el în cap şi nu are celălalt. Amândoi au însă cam la fel, numai că fratele tatălui meu se crede olecuţă mai deştept. Poate unde a fost secretar de partid şi brigadier în tinereţe. Dar tinereţea s-a dus. S-au cam dus şi cei de vârsta lor. Chiar din locul în care s-au dus aceştia vin eu.
Dacă tot s-a ivit ocazia, cei doi încep să vorbească despre cimitir. În înţelegerea lor, acesta pare să aibă legătură cu moartea, fară a se confunda însă cu ea. Sunt două lucruri diferite. Ei discută despre cimitir, nu de moarte. Faţă de ai tăi, zice Mitică Parpală, referindu-se la mormintele părinţilor mei, noi ne aflăm mai în dreapta, spre pădure. Ai putea crede, auzindu-l cum spune noi, că e înmormântat şi el alături de nevastă-sa. Cu toate că e trecut şi numele lui pe cruce, Mitică Parpală umblă cât se poate de viu aici, pe pământ. Tot aşa şi Ivan, chiar dacă numele său stă alături de cel al Stancăi în cimitir. E felul în care cei vii nu-i lasă chiar de tot singuri pe morţi. Morţii, în schimb, îi lasă foarte singuri pe vii. Sigurătatea lui Ivan durează de mai bine de douăzeci de ani. A lui Mitică Parpală, la fel. Dacă ai pune la un loc toate singurătăţile din satul meu, ar ieşi un pustiu prin care ţi-ar trebui mult curaj şi multe l
