Ideea că societatea românească suferă de anumite "boli", mai mult sau mai puţin specifice, dar care-i tulbură constant metabolismul şi viaţa, a fost conceptualizată de Eminescu, iar de atunci a mai fost cercetată, într-un discurs filosofic, doar de Noica. În rest, este folosită, ici şi colo, ocazional, pentru a arăta cu degetul spre acele supărătoare şi patologice alcătuiri care ne ameninţă fiinţa socială. Faptul că democraţia, virtuţile şi pilonii ei constitutivi nu au prins niciodată rădăcini prea adînci în lumea noastră, chiar şi atunci cînd condiţiile exterioare au fost favorabile, este lesne recunos-cut, chiar şi de către cei mai entuziaşti şi nerealişti susţinători ai capacităţilor noastre intrinseci de a folosi uneltele specifice guvernării democratice şi de a accede pe această cale la binefacerile sistemului. Viaţa democraţiei la noi a atîrnat mereu de un fir de păr, de o licărire, de un gest, de o anumită circumstanţă istorică sau alta. Aşa stau lucrurile şi acum, iar cele două decenii de experienţă democratică post-decembristă arată clar că starea pacientului merge din rău în mai rău, urmînd fără greşeală Legea I-a a lui Murphy: "Lăsate de capul lor, lucrurile merg mereu şi sigur doar într-o singură direcţie, din rău în mai rău!".

La noi, democraţia nu a fost niciodată produsul unei dezvoltări organice interne, nu a fost o plantă, fie şi plăpîndă, răsărită din întîlnirea fericită a solului matern, hrănitor cald şi umed, cu miracolul seminţei, ci s-a născut pe modelul "descălecatului". Ea s-a pogorît din-tr-un vehicul oarecare al istoriei, ultima dată dintr-o "loviluţie", după care a încercat să-şi impună regulile; a reuşit pentru o vreme, greu şi cu multe derogări de la principiile fundamentale, după care a sfîrşit într-un teribil eşec, adică într-un alt regim autoritar-dictatorial. Dintre semnele care arată că tot într-acolo ne îndreptăm şi la capăt