La începutul anilor 2000, când piaţa muzicală din România încă se lupta să scape de influenţele tipice festivalului de la Mamaia şi asimila prea repede şi prea superficial liniile melodice emergente în Europa şi Statele Unite, din ce în ce mai multe trupe îşi făceau loc în topurile radiourilor autohtone.
Era vremea formaţiilor exclusiv masculine sau exclusiv feminine. Atomic TV difuza în continuare Animal X şi 3rei Sud Est, la un loc cu BUG Mafia şi Cassa Loco, în timp ce MTV-ul gemea de Backstreet Boys şi Spice Girls.
În tot acel haos, cluburi de tipul Şcolii Vedetelor scoteau grupuri pe bandă, dintre care puţine au reuşit să ajungă la performanţa de a mai cânta şi 10 ani mai târziu. Una dintre trupele care au ajuns să figureze şi în 2011 pe afişele verii a fost Spin.
La final de iulie, pe o terasă liniştită de pe malul stâng al Dâmboviţei, aşteptam să mi se descifreze misterul: care e reţeta longevităţii unei trupe lansate într-o perioadă de tranziţie muzicală, care a promovat piese ce îşi făceau loc cu coatele prin topuri şi care încă mai cântă în formulă aproape identică şi 10 ani mai târziu.
După a treia melodie am înţeles. Fredonam. Da, trecuseră mai bine de şapte ani de când ascultasem ultima dată una dintre cele mai cunoscute piese ale lor, dar atât versurile, cât şi inflexiunile vocale ale solistei încă îmi erau clare în minte, de parcă le-aş fi repetat pe drum spre concert ca un fan cuminte care îşi face lecţiile din timp.
Concertul a început cu câteva dintre piesele originale ale formaţiei Spin: celebrul „Nimeni pe drum", „Nu am nimic" sau „Amintirea ta", incluse pe cele două albume ale lor. Puţin după ora 21.30 a început însă farmecul şi am înţeles secretul. Dacă la primele piese lumea de pe terasa bucureşteană a reacţionat puţin anemic, odată cu primul cover aplauzele au ropotit. Alese cu grijă, din rock'n'roll în blues şi
