Spaţiul nostru public este plin de indivizi care trăiesc din «provocare» în «provocare».
Aproape în fiecare zi, suntem bombardaţi de „provocări". După recenta întâlnire pe care Emil Boc a avut-o cu reprezentanţii instituţiilor financiare internaţionale, l-am auzit spunând că, acum, după ce am ieşit din recesiune, „provocarea" Guvernului este să nu se întoarcă la populism. Tot în acest an, premierul a lansat o „provocare directă" Ministerului de Finanţe pentru combaterea evaziunii fiscale. Când Elena Udrea a devenit ministrul Turismului a declarat într-un interviu că mandatul său „constituie o mare provocare". Zilele trecute, un coleg ziarist ne-a anunţat printr-un mail plângăcios că va părăsi trustul pentru „o nouă provocare profesională". (Adică s-a dus la alt trust.) O agenţie de publicitate s-a lăudat, în urmă cu ceva timp, că o campanie de promovare pe care a realizat-o pentru nu ştiu ce post de radio a fost, cum altfel?, „o provocare fantastică".
De obicei, când un director este instalat în fruntea unei companii, neapărat va spune că mandatul său este o „provocare". Când este concediat, adică i s-a tras un şut în fund, va zice, muşcându-şi limba, că se află în faţa unei alte „provocări". În mediul de business se foloseşte „challange", pentru că dă mai bine pe limba de lemn a corporatiştilor. Când o vedetă TV este gata să lanseze o nouă emisiune va plescăi, în interviurile aranjate de PR-iştii săi, că este pregătită „să facă faţă provocării". Orice flatulaţie pe care o trage o paraşută în tabloidele noastre trebuie să miroasă neapărat a „provocare personală".
Spaţiul nostru public este plin de indivizi care trăiesc din „provocare" în „provocare". Când îi auzi cum vorbesc despre provocările lor, aproape că nu-ţi mai vine să te mai trezeşti dimineaţa lângă nevastă, fără să ai măcar o „provocare". Eşti demn de milă sau de dispreţ dacă nu deţii
