Ieri a fost prezentat la Festivalul de la Locarno filmul lui Adrian Sitaru „Din dragoste, cu cele mai bune intenţii". Acţiunea petrecându-se într-un spital, pelicula este în bună măsură o replică la faimosul film al lui Cristi Puiu „Moartea domului Lăzărescu".

Dacă Dante Lăzărescu traversa toate bolgiile sistemului medical românesc ajungând să moară cu zile pentru că nimeni nu i-a dat nici o atenţie, în „Din dragoste, cu cele mai bune intenţii" lucrurile stau exact pe dos. Pacienta, profesoară într-un orăşel de provincie, este asaltată de toată lumea, medicii sunt peste măsură de „drăguţi", doctorul curant merge până acolo încât îi aduce şi un CD cu cântecele Nanei Mouskouri „pentru relaxare", nu are un minut de linişte pentru că este vizitată de colegi şi prieteni de familie şi, colac peste pupăză, are un fiu paranoic care vine până şi-n toiul nopţii la spital ca să verifice dacă mămicuţa lui mai respiră. Din dragoste, şi cu cele mai bune intenţii, toată lumea are impresia că ştie perfect ce i-ar trebui pacientei ca să se facă bine. Micuţa cameră de spital în care stă femeia este mereu plină-ochi de genul acela de oameni „drăguţi“, plini de bunăvoinţă, care te traversează strada când tu nu ai nici o intenţie de a ajunge pe trotuarul celălalt, care îţi dau sfaturi chiar şi când nu sunt întrebaţi şi care, una peste alta, ne căpuşează tuturor existenţa.

Când excesul de dragoste dăunează grav sănătăţii

În ciuda faptului că ea este „ţinta" bunăvoinţei tuturor, personajul principal nu este totuşi pacienta, ci fiul ei. Acesta este un bărbat în toată firea care însă nu şi-a tăiat complet cordonul ombilical şi care nu concepe că boala, spitalul şi, Doamne fereşte, moartea, pot avea vreodată o legătură cu femeia care i-a dat viaţă. El îşi iubeşte mama peste măsură într-atât de mult încât îi vrea binele cu forţa. Ca orice „băiat de Bucureşti" nu