Înalt, ascetic, cu o privire învăluitoare şi plină de înţelepciune, Petre Oprea a fost o prezenţă discretă dar profundă a artelor plastice de la noi. Nu mă pot număra printre cei cu care a împărţit zeci de ani şi mii de amintiri. Pentru mine, Petre Oprea este cel care a salvat multe vernisaje plictisitoare prin discuţiile extrem de interesante la care ajungeam după momentele oficializante. De multe ori eclipsat, sîcîit, dat la o parte sau de-a dreptul blocat în activităţile sale de tot felul de potentaţi de partid, partidul dinainte de 1989, sau chiar de coloneii vremurilor, tot de atunci, Petre Oprea şi-a trăit vremea cu conştiinţa cronicarului care trebuie să dea seamă într-o lume de mare profunzime dar de extremă fragilitate. Şi mă gîndesc atît la fizica materialelor folosite, dar şi la relaţiile ce se stabilesc între aceşti oameni speciali.

S-a dedicat artei de la început, din vremurile în care nu se inventase noţiunea de management cultural, a studiat şi a comunicat mult, cu acribie, cu atenţie şi grijă, cu dragoste şi mai ales cu obiectivitate. Pentru mine şi nu numai, vocea lui Petre Oprea se va auzi ori de cîte ori vom deschide volumele sale de amintiri, făcute parcă să fie cît mai aproape, să poate fi citite oriunde, oricînd, fără gomoşenia unui tom uriaş, rece, inaccesbil, incomod, care îşi propune să răscolească umanitatea, trecutul şi eternitatea. Mărturia lui Petre Oprea este una aproape juridică, fără volute, exactă, coerentă, directă. Amintirile specialistului nu mîngîie, deşi tandreţea se regăseşte în fiecare gînd despre trecut, nu dă sentinţe şi nici nu intoxică. Volumul de informaţie este uriaş, iar pentru cei care nu au fost atunci şi acolo, este esenţial. Citind memorii, trebuie să găseşti codul de explicare a persoanei respective, pentru a ajunge cît de cît la realitate. Petre Oprea lucra fără protecţie, nu ascundea nimic, astfel că totul e