Am mai zis-o că încrederea mea în echipa patronată de Adrian Porumboiu, fostul mare arbitru, actualul „Gigi Becali 2” al fotbalului românesc, este una ce puţine echipe se bucură de a o avea. Recitiţi primele două rânduri, dar punând toate verbele la trecut pentru că încrederea mea în Vaslui s-a spulberat.

În tur o fi fost timoraţi, erau la prima ispravă a lor în încercarea de a accede la „masa bogaţilor”, iar gândul că s-ar putea îmbogăţi şi ei i-a copleşit încât bara lui Adailton să fie singura fază ce rămâne pe retina suporterului român încă încrezător într-o echipă din România, încredere trădată de nişte jucători mult prea mici, din punct de vedere profesionist, pentru nivelul la care ar fi dorit ei să accede.

A venit returul. Din nou declaraţii grandioase, din nou speranţe, dar speranţe doar din partea antrenorului, jucătorilor şi a conducerii. Declaraţii mult duse spre extrema pozitivului, având la dispoziţie exemplu ultimelor 3 meciuri ale Vasluiului, în care jucătorii de fotbal a lui Viorel Hizo nu au reuşit să înfingă niciodată mingea în plasa vreunui portar advers, cum se gândeau ei că o pot face de 3 ori în faţa vicecampioanei Olandei?

Probabil speranţe de faţadă, în interiorul lor se zbătea deja gândul că Vaslui nu poate trece în faza urmăroare a preliminariilor Ligii Campionilor nici dacă runda eliminatorie se desfăşura după sistemul 3 din 5. Aseară Vaslui a arătat ca o echipă resemnată, a arătat ca o echipă românească limitată valoric, a demonstrat că fotbalul de performanţă nu e de nivelul fotbalului românesc, ci doar declaraţiile în ţara cu Băse preşedinte sunt mult prea exagerate.

0-0 deşi cei de la Vaslui anunţau un retur înflăcărat cu goluri multe în poarta „nefericitului” Mihailov. 0-0 şi după a doua rundă de declaraţii exagerat de optimiste deşi nivelul fotbalului de la noi e la nivelul cel mai ridicat al pesimism