În prima jumătate a acestui an, lumea părea preocupată de evoluţiile interesante şi rapide din Africa de Nord şi Orientul Mijlociu.

Televiziunile globale, ca şi televiziunile naţionale de ştiri, se grăbeau să îşi trimită corespondenţii în locurile cele mai fierbinţi ale acestor desfăşurări, la Tunis, Cairo, în Yemen sau în Bahrein. Totul părea că se precipită, întreaga lume arabă părea cuprinsă de un val de revoltă, părea că se află în mijlocul unei fundamentale mişcări reformatoare. Regimuri vechi de câteva decenii se clătinau, autoritarismul tradiţional în acele zone părea în pericol. Preşedinţii Ben Ali şi Mubarak şi-au pierdut destul de repede poziţiile, regimurile lor corupte şi autoritare s-au prăbuşit, iar odată cu plecarea şefilor lor, camarilele ce îi înconjurau au părăsit şi ele prima scenă publică din Tunisia şi Egipt. Locul acestora însă, în ţări care nu erau foarte pregătite pentru o schimbare democratică majoră, a fost luat de cele mai multe ori de către administratori sau militari de rangul doi-trei, personaje care cunoşteau resursele şi mecanismele exercitării puterii în proprile lor state. Schimbarea însă nu a fost majoră, iar caracterul superficial al acesteia a fost în primul rând sesizat de către societăţile tunisiană şi egipteană.

În alte ţări, precum Yemen sau Bahrein, lucrurile au avut însă o cu totul altă evoluţie. În pofida violenţelor de stradă şi a caracterului hotărât şi militant al opoziţiei, regimul de la Sana’a continua să reziste, toate acestea în contextul unei societăţi tradiţionaliste, sărace şi mult prea puţin deschise către lume. În Bahrein însă a fost nevoie de intervenţia vecinului Saudit pentru ca stabilitatea politică să fie consacrată.

În cazul Libiei, realităţile au evoluat diferit, acolo asistându-se astăzi la un adevărat război civil ce riscă să se prelungească. Personalitatea lui Gaddaf