Dinamo nu trebuie să facă minuni, ci doar să se califice!
Nu demult, căpitanul nord-irlandezilor de la Crussaders povestea întîmplări petrecute pe stadionul Dinamo cu 38 de ani în urmă, în 1973. Ca la Mioriţa, nu numele povestitorului contează, ci opera sa. Se făcea că la un moment dat căpitanul privea tabela pe care figurau un 9 şi un 0 şi îşi întreba cu umor britanic un coechipier dacă mesajul scris acolo semnifică minutul sau scorul. Pînă la urmă s-a terminat 11-0 pentru Dinu, Dudu, Lucescu, Dumitrache şi ceilalţi, modalitate normală de tratare a echipelor mici şi foarte mici.
Varazdin nu e echipă foarte mică, e doar mică. Un detaliu al dimensiunii e şi acela că-şi pune meciul european la ora locală 5 după amiază, aşa cum făceam şi noi cu ani în urmă, pe vremea cînd încă nu dăduserăm de gustul nocturnelor. Iar cu echipele mici tratamentul nu poate fi altfel decît dur.
Dinamo are obligaţia să se califice clar, la pas, fără emoţii. Nu există scuze atunci cînd ai jucători cotaţi la sume mai mari decît bugetul orăşelului Varazdin, cu primărie cu tot. Diferenţa logică e cea din prima jumătate de oră la Bucureşti. Ce s-a întîmplat apoi a fost un film prost, în care figuranţii au luat tava şi-au început s-o folosească în loc de floreta eroului principal.
Varazdin e pe ultimul loc în Croaţia, nu e nici Zagreb, nici Hajduk Split. Un adversar mult mai slab decît Gazul făcut praf duminică de Danciu&Săgeată. Echipă cu care dacă joci de o sută de ori trebuie s-o baţi de două sute de ori. Dacă eşti clar mai bun la fotbal, nu poţi să te împiedici decît în plan psihic.
Aşezaţi pe duşumeaua din sufragerie o scîndură lată de 10 centimetri şi mergeţi pe ea, pînă la capăt, 4-5 metri, cît vă ţine spaţiul locativ. Nici un fel de problemă, nici o emoţie, nici un pas greşit! Fixaţi apoi aceeaşi scîndură la capetele unui hău de o sută de metri şi constataţi c
