Radu Vancu, Amintiri pentru tatăl meu, Editura Vinea, 2010.
Poemele de doliu pentru tatăl dispărut pe care Radu Vancu le-a publicat de-a lungul anilor în volumele sale, Biografia litteraria (2006) şi Monstrul fericit (2009), trebuia, odată şi-odată, să fie recuperate şi completate pentru a forma numai ele o carte de sine stătătoare. „Moartea celor dragi nu se învecheşte niciodată. Mortul putrezeşte, moartea lui nu prinde nici măcar mucegai. Ea e pururi cu tine, în tine, lucrează neîncetat, ca rugăciunea celui bun şi zbaterea celui rău, încît ajunge să ţi se pară că-i acolo încă dinainte ca cel drag să moară şi va fi acolo pînă la sfîrşit, cînd vei ajunge şi tu la capitolul acela. Şi cînd, poate, moartea celui drag în sfîrşit va muri.“ Aceste vorbe din textul introductiv, care explică alcătuirea cu poeme vechi şi noi a volumului, sînt, de fapt, şi un statement al poetului pentru care această temă a morţii premature şi definitive este cea mai puternică, mai întîi prin biografie, prin încărcătura ei psihologică şi emoţională, apoi prin inepuizare, prin felul în care se transformă în obsesie.
DE ACELASI AUTOR Bilanţ 2012 Cel mai rapid roman din lume Conjuraţia Eminescu (II) Inocenţa. Roman & muzeuAmintiri pentru tatăl meu este, de fapt, cartea pesistenţei doliului – orice poem este o formă de doliu – pe fondul neresemnării cu dezastrul sinuciderii, al pierderii, dispariţiei, absenţei iremediabile. Toate aceste ipostaze ale părintelui mort de propria mînă provoacă tot atîtea forme ale durerii, regretului şi jelaniei lirice. Fiul-poet evocă fără să judece amintirea tatălui beţiv, i se adresează, îşi consemnează şi îşi sondează propriile stări, poemele („romanul ăsta analitic în versuri“) fiind deopotrivă expresia dorului, a unei iubiri întrerupte prematur – o declaraţie de dragoste in absentia, dar şi o formă de „îmblînzire“ a consecinţelor sinuciderii la
