Intr-o zi, pe la jumatatea verii, fiul meu mijlociu, Stefan, a venit acasa cu o punga de plastic si mi-a spus:
- Sa stii ca mi-am cumparat un animal!
- Ce-ai facut? l-am intrebat ingrijorata.
- Nu te supara, mama, este foarte mic!
A desfacut punga de plastic si inauntru am vazut ceva fascinant: un cobai alb. Cobaii sunt niste soricei mici, care nu cresc, nici ei, si nici codita lor. Imaginati-va un ghemulet de puf alb ca zapada, cu doua urechiuse delicate, foarte atente, doi ochisori rosii, putin bulbucati si rotunzi, doua labute roz, pe care le foloseste cum folosim noi oamenii mainile, si doua picioruse tot roz. Codita este mica, cat jumatatea unui bat de chibrit. M-a fascinat cand l-am vazut, si pentru ca ma privea fix, in ochi. Privea in asa fel incat il intelegeam ce simte si ce iti cere: mangaiere, mancare sau joc. Nu cred sa existe un alt animal asa de inteligent. Pur si simplu, m-a fermecat. Si acum, cand el nu mai este, amintirile imi creeaza o stare de liniste, asa cum ma simteam cand ma ocupam de el. Statea in mijlocul camerei, pe covor, in pozitia poponet, cu labutele din fata una peste alta, si ma privea direct in ochi. "Ma vezi? Iti plac? Sunt bucuros ca m-ai adoptat", parea sa imi spuna, dupa care disparea rapid. Era foarte iute. Se catara si cobora absolut pe orice obiect, aparea de unde nici nu te asteptai si disparea pana sa iti dai seama ca l-ai vazut. Locuia in camera cu baietii mei. Ziua era liber, in toata casa, si pe usa era prins un anunt: "Atentie, Bobi liber!". Toti eram foarte grijulii sa nu iasa afara din camera, sa nu pateasca ceva. Il obisnuisem sa ii dam de mancare la ora noua si jumatate seara. Ma astepta in mijlocul camerei, cu ochii spre usa. Eu ii vorbeam ca unui om: "Am venit cu mancarea ta preferata!". "Ma astepti de mult?". Ma aplecam si intindeam mana in care aveam mancarea. El se apropia fara ezitare
