Încă din primele paginii ale cărţii devenim martorii uimiţi, şocaţi, îndureraţi ai chinurilor prin care trece bolnavul. Ele sunt descrise nu pentru a cerşi mila, ci pentru a pune în evidenţă felul în care funcţionează mecanismul memoriei şi suferinţei.

Metafora „cabanei” s-a impus de la sine, cu forţa unei imagini incontrolabile, dar încărcată de semnificaţii: „Nu cred să mă fi gândit, în următorii cincizeci de ani, la cabana Chesières altfel decât ca la o plăcură rememorare a unor amintiri vii. Şi totuşi, atunci când am fost diagnosticat, în 2008, cu scleroză amiotrofică laterală şi am înţeles repede că probabil nu voi mai călători niciodată – de fapt, că aş fi foarte fericit dacă aş fi măcar în stare să scriu despre călătoriile mele – hotelul Chesières mi-a venit instantaneu în minte. De ce?”

Răspunzând la această întrebare, Tony Judt ne introduce în labiritntul coşmaresc al bolii care avea să-l răpună: „Însuşirea frapantă a acestei boli neurodegenerative e că-ţi lasă mintea liberă să reflecteze asupra trecutului, prezentului şi viitorului, dar te deposedează încetul cu încetul de orice posibilitate de a converti reflecţiile în cuvinte. La început, nu mai poţi scrie singur, având nevoie ori de un asistent ori de o maşină pentru a-ţi înregistra gândurile. Apoi te lasă picioarele şi nu mai poţi face nimic, decât cu preţul unei logistici atât de complicate, încât însuşi faptul de a te mişca devine obiectul atenţiei, mai degrabă decât beneficiul pe care îl poate conferi mişcarea.

Apoi începi să-ţi pierzi vocea: nu doar în sensul metaforic al obligaţiei de a vorbi cu ajutorul a diverse mecanisme sau al intermediarilor umani, ci şi la propriu, deoarece muşchii diafragmei nu mai pompează destul aer prin coardele vocale pentru a le oferi suficientă presiune pentru a produce sunete cu sens. În această fază eşti cu siguranţă cvadriplegic şi condamnat l